Erau zile în care stațiile de trenuri păreau niște stele căzătoare , iar viteza vieții era atât de mare, încât depășea viteze luminii.
Erau timpuri în care nu exista trecut sau viitor, era doar prezent - un prezent ce nu venea și nu pleca, ci rămânea în fiecare clipă trăită.
Erau momente în care pierdeam numărul pulsațiilor – timpul părea a fi un râu care curgea ca un șuvoi sălbatic, încăt nu putea fi 
descompus în picături…
Erau oameni cu care împreună jucăm teatrul vieții, fiecare cu rolul său, intersectându-ne uneori pe scene diferite, alteori ieșind la rampă, luați de mâini, aplecați în fața publicului.
***
Era flacară vieții, cea care se înalța deasupra tuturor viselor și idealurilor, cea prin care ea își traia destinul puternic și plin, cea pe care doar vântul o făcea să tremure, în timp ce dansa acompaniată de simfonia ploii, pe ritmurile bătăilor de inimă….
