Vin de fiecare dată cu jumătate de oră înainte să înceapă. Îmi măsor bine locul și mă așez gânditoare la fereastră. Îi privesc pe cei de pe stradă. În asemenea momente mi-aș fi dorit să fiu în locul lor: să am oricare alte griji decât cele pe care le am. Mă mai uit o dată prin foi, apoi încă și încă o dată. Recitesc a zecea oară aceleași fraze și mototolesc în mână hărtiile de parcă s-ar face vinovate de nerăbdarea mea: ”Încă nu începe?”.
La fiecare examen îi zic prietenei mele aceeași frază: ”Acesta e cel mai greu. Dacă trecem cu brio, putem considera că am scăpat!”. După ce ieșim din auditoriu mă aude că zic:”Cum de a putut să fie atât de ușor!?” Apoi urmează același scenariu la examenele următoare.
Astăzi am mai trecut peste un examen. Am observat colegi care, deși cunoșteau la perfecție materialul, răscoleau înfrigurați (și, sau înfricoșați) caietele și foile de pe masă: – În care probleme utilizam detaliat formula aceea? În care temă se amintește despre teorema în cauză? ș.a.m.d… și colegi care se așezau voioși pe scaun și nu aveau nici o grijă – nici nu le păsa că nu cunoșteau barem denumirea obiectului la care susțineau examenul. Ba chiar existau și din cei care se bucurau dacă aflau întâmplător că nu sunt admiși – erau scutiți de plictiseala de a sta două ore în fața unei foi albe pe care abia de aveau să rotunjească două litere din numele lor.
E interesant câte și ce fel de momente poți trăi în timpul unui examen! E mereu la fel și aproape întotdeauna diferit. Parcă sunt aceleași emoții și parcă în același timp altele. În unele momente mi-aș fi dorit să stau în bancă la fel de degajată ca și cei care vin doar ca să fie la număr, care-s conștienți că nu vor susține și nici nu se spetesc pentru a schimba ceva. Știu însă că mă așteaptă părinții acasă, să le aduc o veste bună, și își fac griji pentru mine. Fiecare bucurie a lor e o bucurie a mea, la fel cum fiecare îngrijorare a lor e și una a mea. Colega mă întreabă: ”La care examen nu vei mai avea emoții?”, la care îi răspund: „La cel din urmă… poate!” 
