”Lumea redevine nouă cu fiecare copil care intră în viața noastră.” (Robert Brault)
Cînd eram mai mică, adică în liceu, aveam un gînd ascuns, o fantezie de adolescent. Îmi imaginam cum găsesc un copil la ușă. Era o perioadă cînd tot arătau la știri că s-a găsit un bebeluș, ba la urnă, ba în stradă, ba nu știu unde. Mă întrebam, ce fel de mamă e aceea care-și abandonează puiul? Mă gîndeam că eu l-aș iubi și aș avea grijă de el. Chiar vorbeam cu mămica, poate înfiem un copilaș. Dar timpul trecea, griji noi apăreau, iar acest gînd dispărea pentru o perioadă. Totuși dragostea și atracția pentru copii o aveam mereu.
… Au trecut aproape 10 ani.
În sfîrșit îmi văd visul cum crește. Încă nu-l simt, deși e timpul deja (19 săptămîni), dar știu că el mă simte. Îi văd doar inimioara cum îmi tresaltă burta.
Mi s-au umezit ochii de fericire cînd am văzut două linii la testul de sarcină. Pînă atunci îmi imaginam diverse scenarii cum îmi voi anunța soțul că sunt însărcinată. Ori îi voi dărui ciorăpei pentru bebeluși, ori o varză, ori nu știu mai ce. 
Dar cînd am văzut testele n-am avut răbdare să mai aștept două ore pînă vine el de la serviciu. Așa că a aflat fără mari scene romantice. L-am sunat și i-am zis printre lacrimi că avem …. două linii. Mihai a reacționat în aproximativ același mod, poate un pic mai reținut din cauza că nu era singur.
Euforia a durat vreo săptămînă pînă aînceput toxicoza. Nu m-am gîndit vreodată că pot urî mîncarea. Acum știu cum e să dai la rățuște de la un gînd sau un cuvînt culinar. Am fost nevoită să abandonez pentru o perioadă rubrica ”Pregătim prînzul pe Plai” că nu reușeam s-o duc pînă la capăt. Înghițeam noduri… Iar Mihai, sărmanul trebuia să se baricadeze în bucătărie cît își făcea mîncare, să nu lase nici un iz să treacă în dormitor unde eram eu. În microbus tot era vesel. Fiecare pasager cu mirosul lui care mai de care. Apoi a fost și o perioadă de risc, cînd mi-am amintit că există Dumnezeu. Am trecut, slavă Domnului, de toate. 
Pe la 14-15 săptămîni am început să mănînc și altceva înafară de fructe și lapte. Totuși peștele nu-l pot suferi nici pînă acum.
Eram nerăbdătoare să aflu ce avem. Că nu știam cum să mă adresez, ce să-i cînt ”Fata tatei”, ori ”Am un băiețel frumos”. La 14 săptămîni ultrasonografia n-a arătat mare lucru. Mi-a dat medicul o fotografie, dar a înțeles numai el unde-s ochii, nasul și gurița. 
Dar o purtam, oricum, ca pe o icoană. Mă gîndeam că-i fetiță, că zicea poporul, dacă ai stări din astea delicate, înseamnă că e fată. Mihai îmi făcuse un test cu sarea, tot de la babe auzit, și era sigur că e băiat. Pui gravidei sare în cap pe neobservate. Dacă se gătește, își îndreaptă părul - e fată, dacă n-are nici o reacție - e băiat. Ziceam noi ”fie ce-o fi, sănătos să fie”, dar fiecare dintre noi, în suflet, oricum avea o preferință. Așa e mai la toți: mama vrea o fiică, iar tatăl – un fecior.
Am mai răbdat 5 săptămîni și ne-am dus iar la ecografie. I-am vazut inimioara cum se zbate. ”Știți ce aveți?” – ne-a întrebat medicul. ”Fetiță” – zic eu. ”Băiat” – zice Mihai. El, șmecherul, văzuse ce se arăta pe ecran. ”Iată testiculele și iată penisul” – a zis medicul. Mihai m-a strîns de mînă radiind de fericire. Și eu cu voce tremurîndă am putut să zic doar: ”Mujîk”, și m-am găndit ”băiatul mamei”. Acum știm cum să ne adresăm. (Fotografie nu ne-a dat)
Deja altă problemă avem – ce nume să-i punem. Mie-mi plac numele istorice: ”Traian, Dragoș, Răzvan”. Lui Mihai i s-a pus la suflet ”Tristan”. Mai vedem noi, pînă se va naște, cîte nume vor reuși să ne placă și să ne displacă. Sănătos să ne fie micuțul. Noi îl iubim foarte mult.
