Am deschis larg fereastra să-mi picure ploaia stropii pe obraz! Când privesc cerul negru de greutatea ploilor am impresia că se supără natura pe ”impuritățile” lumești și tună peste ele cu apă să le curețe. Alteori vine ca o completare a frumuseților din jur: peste un peisaj verde și plin de farmec se așterne o ploiță ușoară și parfumată ca o mângâiere.
Când eram mică mă temeam de ploaie ca de omul negru din dulap. Mă ascundeam pe sub masă sau alergam în brațele părinților la fiecare tunet. Astăzi ies în stradă cu tălpile goale și dansez asfaltul sub ploaia care se revarsă asupra-mi ca o melodie: pe unde mai moale și mai finuță, pe unde mai puternică și mai nerăbdătoare. M-a învățat o ființă specială să iubesc ploaia, să o cuprind în brațe și să o întâmpin dansând! Și asta fac.
P.S.: Se mai întâmplă să prind câte o răceală, dar atât de frumos miroase ploaia căăăă…. 
