O simțeam ca pe un corp ce nu îmi aparține – greu, străin, plină de trăiri și resentimente. Mă umbrea cu fiecare cuvint, cu fiecare
sunet și cu fiecare emoție. Se mișca ca o săgeată rătacită, venită dintr-o altă lume, alt viață, alt suflet. Avea alura unei umbre pierdute ce caută un stapân, era o emoție disperată care caută o oglindă, o stare care se dorea cuprinsă. Îi simțeam respirația, greutatea și neliniștea – era ea, frustrarea….
***
Venea ascunscă și deghizată, mascată în zimbete false. Apărea din cand în cand, invitată la braț cu frustrarea. Unii chiar spunea că fac un cuplu perfect –doar că zerourile niciodată nu fac o sumă plină. Îi displăcea profund sinceritatea și era perfect confortabilă cu lumina iluziilor. Concurența și fericirea altora îi crea repulsie și amărăciune pe care nici nu se sinchisea de la un timp încoace să le ascundă. Partea plină din ea a fost întotdeauna secată de partea goală ca să să descopere într-un final ca tot ce i-a rămas e doar o picătură acră de neînplinire…
***
Umbrele nu părăsc sufletele noastre niciodată. Ele tot caută să fie acceptate și înțelese, așa cum fiecare din noi caută să fie fericit.
.
