ACOLO UNDE ZAC VERSURILE
În urma trenurilor rămâne doar numele tău,așteptând o toamnă care poate deja a început.Cu o metaforă care nu duce spre nici un visel va crede că e chemat și o să vrea să zboare.
Deși ghiața interpune vârfurile ei oțelitetuturor amintirilor care ne-au mai rămas,doresc ca nopțile tale să fie doar o trecerespre lumină, să nu mi te atingă ecoul vocii.
Vedea-vei prin geamuri că ai fost compliceal zilelor noastre nesățioase de pasiuni,acea bancă din parc unde simții prima datăcă ochii tăi mi-au rănit rațiunea.
Și bătrâna Araucaria, marcată cu toate zileletuturor întâlnirilor noastre, va proiectaumbra sa asupra casei unde zac versurile,acele triste versuri pe care nu ți le vei mai aminti.
Versuri născute odată cu cea mai toridă vară,precum spicul pe piatră, cel pe care soarele l-a salvat.Fie ca ele să-ți țină de cald, chiar dacă nu vei credecă în versurile acestea moarte și eu am murit. DONDE YACEN LOS VERSOS
Al final de los trenes solo tu nombre quedaaguardando un otoño que pudo ya empezar.Desde alguna metáfora que no da a ningún sueñoél creerá que lo nombran y deseará volar.
Aunque el hielo interponga sus acerados filosen todos los recuerdos que quedan de los dos,deseo que tus noches sean tan sólo un tránsitoa la luz, que no sufras el eco de mi voz.
Verás por las ventanas del cuarto que fue cómplice de nuestras insaciables jornadas de pasión,aquel banco del parque donde por vez primerasentí que tu mirada desgarró mi razón.
Y la vieja Araucaria marcada con las fechasde todos los encuentros nuestros, proyectarásu sombra sobre el piso donde yacen los versos,aquellos tristes versos que no recordarás.
Los versos que nacieron con el más duro estío,como espigas en piedras, pero que el sol salvó.Ojalá que te abrigues con ellos, aunque ignoresque en esos versos muertos también me morí yo.