Zilele astea, spre nenorocul meu și spre marea îngrijorare a părinților, am stat doar în pat. Așa s-a întâmplat că pe lângă această însorită și fierbinte primăvară, am avut parte de cea mai puternică răceală de până acum. Nu știu cum se face dar sunt mult mai vulnerabilă la răceli în timp de primăvară și vară decât în iernile friguroase…
În aceste câteva zile am vizionat un anumit număr de filme. Toate franțuzești! M-am mirat să descopăr că reușesc să mă impresioneze și alte filme decât cele americane. Mai ales că în ultima perioadă acestea din urmă au devenit mult prea previzibile și… de duzină. Cu ușurință poți să-ți dai seama ce va urma, cum va evolua și care va fi sfârșitul filmului.
Filmul despre care vreau să amintesc în acest text mi-a atras atenția în mod deosebit. Se intitulează ”În casă” (denumirea originală: Dans la maison), și este un thriller filmat în regia lui François Ozon, după piesa dramaturgului spaniol Juan Mayorga: Băiatul din ultima bancă.
Un profesor de literatură franceză descoperă în băiatul din ultima bancă (Claude), din clasa sa, că are talent pentru scris. Claude scrie o compunere despre familia prietenului său Raphaël. Pentru aceasta pătrunde regulat în casa prietenului sub pretextul că-l ajută la matematică, și-i urmărește pe ascuns pe toți membrii familiei acestuia. Profesorul, interesat în continuitatea subiectului, îl instruiește pe elev și îi dă sfaturi cum să scrie astfel încât cititorii să-și pună întrebarea: ”Ce urmează?”
Aceste film, cu un buget de 9,2 milioane de euro, a fost produs de Éric și Nicolas Altmayer pentru Mandarin Cinéma. Am constatat, la final, că francezii sunt buni nu doar în comedii, ci și în thrillere. Este un film bun, care nu-ți lasă impresia că ai pierdut timpul urmărindul.
Dacă întâmplător v-ați îmbolnăvit (eu sper că nu!), iar capul vă doare prea tare ca să luați o carte în mână, acest film o să vă sustragă complet, și nici nu este prea lung ca să adormiți în timp ce-l priviți. Pentru cei care preferă poveștile de dragoste în locul detectivelor, recomand filmul turcesc ”Tu ești casa mea” (Evim Sensin), anul 2012, pe care l-am vizionat recent și care mi-a dat lacrimile (menționez că nu mi-au curs câteva lacrimi, până acum, decât la un singur film: Titanic).
Acum că mă simt mai bine, și cum nu am pe listă alte filme străine de urmărit pentru astăzi, o să ies afară să îmbrățișez soarele! Observ de la fereastră cât de jucăușe mă chiamă razele sale…
