Viaţa-i cât se poate de mizerabilă.
Ştiu de ce.
Pentru că în timp ce eu mă deplasez prin oraş în maşina mea imaginară cu geamu deschis şi cu perechea mea de ochelari de soare, care m-au aşteptat, nici mai mult nici mai puţin, 1 an şi jumătate şi mă tot întind, în gîndurile mele, sub raze fierbinţi.. deci undeva departe de toate acestea.. bunica mea mică şi firavă încearcă să-şi crească strănepoata.
Mama se sforţează să vadă prin ochelarii de vedere expiraţi şi are păru sur, pentru că din pensie a reuşit să-şi ia plasticuri pentru blajini..
Nepoate mea pe care o creşte bunica, are, mai nou, şi un văr.. de la mătuşa ei de 16 ani. Bunică ea nu are. Nu a reuşit să o cunoască. Păcat. Nu are nici bunel, nici tată. Deşi, periodic, apare câte unul interimar.
Apoi eu mă gîndesc la o pereche de pantofi frumoşi.. şi mi se face ruşine.

Şi e un copil dulce, nepoate mea şi strănepoata bunicăi mele. Mă aşteaptă cu nerăbdare să revin de la servici şi mă oboseşte cu tot felul de întrebări. Dimineaţa următoare, mă roagă să revin cât mai curînd şi mă întreabă ce-i aduc. ... Apoi, eu mă gîndesc cînd şi cum îi voi avea pe-ai mei.

Dar în odaia mea miroase a flori de liliac. Aici şi acum. Mi le-a adus tata. Frumoase.
Foarte frumoase. Le admir.

Şi viaţa e mizerabil de frumoasă.
Aici şi acum.