Fericire

Mi-am format de mult ideea că fericirea ține de natura omului. Adică fericirea e ceva firesc, starea autentică a fiecărui suflet. Ceva banal, dar totodată neînțeles.

Întrebându-mă dacă sunt fericit, probabil aș răspunde cu ”nu știu”, pentru că într-adevăr nu știu ce ar însemna fericirea pentru mine.

Și încerc să descopăr, să formulez propria definiție a fericirii. Dacă ești hotărât să citești postul până la final, fii pregătit să auzi de nenumărate ori acest cuvânt misterios și chiar enervant ”fericire”.

Fericirea nu e o destinație. E un mod de a trai. Nu există vreun loc pe hartă numit ”fericire” și ceea ce deții nu te face fericit. Asta am înțeles-o demult. Mergând pe aceeași logică, ar trebui să fim cu toții fericiți fără a avea nimic și pe nimeni. Dar nu suntem.

Fericirea trebuie sa fie o răsplată, nu un scop. Bine, atunci răsplată pentru ce? Și care ar trebui să fie scopul?

În momentele când stam singur și reflectam asupra viații mele, despre prezentul și viitorul, mi-am promis că voi fi fericit, indiferent de circumstanțe. Nu mă voi abate de la drumul meu din cauza cuiva și nu voi accepta soluții temporare, în defavoarea scopului suprem - de a trăi fericit.

Și totuși mă prind gândindu-mă de multe ori la fericire. Cu toate că un om fericit, nu se întreabă dacă e sau nu fericit. El pur și simplu trăiește. Savurează viața, clipă cu clipă.

Și am gustat din fericire câte puțin. Câte puțin din creație, câte puțin din dragoste, câte puțin din vise. Senzațiile alea sunt trecătoare, din păcate sau nu. Și am observat că toate, prinse la un loc, te fac fericit. Și doar așa simți împlinirea, doar când toate elementele sunt puse la locul lor.

Și totuși, avem nevoie atât de puțin pentru fericire. Și culmea, când o cauți, nu o găsești. În schimb, ea apare pe neașteptate, ca moartea prematură de altfel, și îți oferă totul fără să-ți ceară nimic înapoi.

Cred că nu există nici un sens în viață și nu există nici o filozofie a fericirii. Așa am hotărât. Sensul îl dau eu, filozofia tot eu o alcătuiesc. Astăzi fac pariu cu viața. Pariez fericirea mea. Și-i promit să lupt până la ultima suflare pentru visele mele.

1. Să ating deplină libertate din toate punctele de vedere (financiar, social etc.);

2. Să duc o viață retrasă pe propria insulă sau în Tibet.

3. Să-mi împart viața cu o fată la fel de nebună ca mine.

4. Să las în urma mea o lume mai bună, prin ceea ce fac. Adică să devin un excelent psiholog și un scriitor. Să pătrund în sufletele oamenilor prin cărțile mele, nuvelele, poeziile, muzica și chiar acest blog neînsemnat.

Și cel mai important, ca în ultimele clipe din această viață să fiu pe deplin împăcat cu mine și să pot afirma demn că mi-am trăit visele în realitate. Fără nici un regret și perfect fericit.