Au mai trecut două anotimpuri. A trecut şi timpul, sau poate că noi am trecut prin timp. Sa schimbat şi ora, nu, noi am schimbat-o.
Au trecut două anotimpuri, se uscase cerneala. Am lasat-o neacoperită, iar foaia albă deja gălbuie îmbătrânise şi ea. Am uitat-o pe masă, uşa pe care o lăsasem încuiată se uscase, bătea vântul prin ea. Avea zile multe trăite, ierni cuprinse între cald şi rece.
Mâini calde şi mâini reci o deschideau mereu cu speranţa că cineva în camera strâmtă dar comodă aşteaptă. Praful sa făcut comod, a acoperit totul de parcă se simţea rege şi-şi stăpânea împărăţia. Am tras comod scăunelul în mijlocul cămerii ca să pot privi orice fragment trecut. Am închis ochii şi priveam amintirea. Mi se părea că e întuneric, astfel gândurile îmi ordonau să dau draperiile la o parte pentru mai multă lumină în pronunţarea imaginilor care îmbătrânise şi ele. În suflet forfotea nelineştea, durerea pe care nu o puteam atinge şi nu o puteam lecui. Nu mai există leac, se terminase pe atunci când nu îmi dădeam seama ce mă va costa mai târziu, peste ani de zile.
Am tras foaia de pe masă ca să descifrez ce a scris timpul pe ea. Rămaseră loc şi pentru gândurile mele. Am scos pixul din buzunar şi am început a scrie.
