Oamenii nu știu să renunțe la suferintă. De teama necunoscutului prefera suferința, care le este deja familiară, spune Thich Nhat Hanh. Iată încă o definiție a suferinței. Dar cum percepi suferința pe care n-ai avut-o niciodată? Pe care o cunoști doar din definiții, din cărți, din filme… Pe care ai întâlnit-o întâmplător, dibuind-o la alții, recunoscând-o în ochii altora.
Poate să te doară, oare, o atare rană? Care sângerează în inima celui de alături… care nu te încearcă pe tine, ci pe semenul tău…
Din compasiune (sau amabilitate) spunem: ”Știu ce simți…”, ”Îți împărtășesc trăirile…”, ”Sunt alături de tine…”, ”Sunt la fel de îndurerat…”, și alte formule din aceeași serie când vedem alături chipuri cunoscute, răvășite de o durere sau alta. Dar nu le simțim durerea ca fiind a noastră. Nu în totalitate, și nici măcar pe jumătate. Poate că în adâncul sufletului suntem chiar fericiți că nu ne-a pălit ”norocul” să cunoaștem sentimentul pe care îl încearcă acești oamenii. Rana pe care nu le-o mai tămăduiește nici trecerea timpului…
Pe cine mai doare, astăzi, durerea bunicuței care imploră un colț de pâine la coțul străzii, cu ochii vineți de frig, întînzând mîna spre tine?
Pe cine mai doare , oare, durerea copilului pentru care strada a devenit cea mai caldă casă, pentru că alta nu are?
Pe cine mai doare greutatea ridurilor și tăcerea vorbitoare a bătrânilor care-și întorc, resemnați, privirea spre fereastră?
Și lista continuă…
Nu ne interesează durerea altuia atâta timp cât nu este și a noastră. Atâta timp cât nu am simțit-o și noi, în același sau într-un context similar. Atâta timp cât nu e legată de persoanele dragi, foarte apropiate. Iar restul? Restul e compasiune… Sau nu?
