În ultima decadă a lunii iunie a anului 1992 dialogam cu doi colegi, Mircea Nedelciu şi Sorin Preda, cărora le eram amfitrion la Uniunea Scriitorilordin Moldova. Atunci fotograful Nicolae Răileanu a şi surprins instantaneele inserate aici. Reproduc două secvenţe din interviurile care au intrat în cartea „Spunerea de sine” („EUS”, 1994).
Cu Sorin PredaLeo Butnaru: – Ce a însemnat şi ce înseamnă în proza românească generaţia optzecistă?Sorin Preda: – Era mai bine dacă l-ai fi întrebat pe Mircea Nedelciu. – Să ştii că am făcut-o. cunosc opiniile lui, cărora aş vrea să le alături şi pe ale tale.– Eu, ca autor inclus în această generaţie, după primul meu volum de povestiri, apărut în 1981, nu cu voie m-am trezit în avangarda optzeciştilor. Pur şi simplu, eram unul dintre puţinii care avuseseră şansa să debuteze. Generaţia luată în ansamblul ei s-a format în următorii 4-5 ani… În primul rând, este o generaţie nesituată corect în cadrul literaturii române. Ea a fost catalogată ca generaţie tânără, deşi majoritatea scriitorilor care o alcătuiesc au depăşit sau depăşesc vârsta de patruzeci de ani… Din diferite motive, am fost o generaţie aparte, în sensul că toate facilităţile, toate posibilităţile de a găsi un serviciu cât de cât convenabil scrisului – mă refer la timpul liber, la un grad mai redus de stres şi participare nervoasă la cotidian, – deci, aceste posibilităţi dispăruseră şi noi am fost obligaţi să mergem la alte locuri de muncă, aflate în marea lor majoritate la ţară. Am făcut naveta, ne-am chinuit în felul nostru, citind şi încăpăţânându-ne să credem în propriul har şi destin literar.
Cu Mircea NedelciuLeo Butnaru: – Parcă nu mai este ideologie dictată de sus, parcă e ceva mai puţina cenzură. Dar cum crezi, mai dăinuie vreun fel de conformism literar şi intelectual?
Mircea Nedelciu: – Da, există conformism literar într-un aspect modificat, apărut la începutul anului 1990 şi care se manifestă şi astăzi. Un fel de conformism invers. Automat, fiecare text interzis de cenzura, fiecare scriitor care se exilase sau nu publicase, prin simplul fapt că i se întâmplase aceste lucruri, aveau valoare. De aici apare un conformism anume. Pe urmă, un conformism al temelor. Au fost atacate, automat, teme care până atunci, chipurile, nu puteau fi atacate, deşi orice temă o ataci în funcţia ta de scriitor şi nu de conjunctură. Şi, chiar când este la moda, nu tuturor le iese. Deci, o temă de conformism a fost şi această aliniere la o anumită tematică post-comunistă. După aceea există – şi asta va fi din ce în ce mai învederat – un conformism faţă de piaţă, mai ales atunci când literatul îşi propune să trăiască din scris sau să câştige bani, cum, probabil, se va întâmplă şi în Moldova, cum s-a întâmplat sigur în România. Mulţi scriitori au devenit editori sau şi-au creat edituri proprii sau au intrat într-un circuit de producţie de carte, unde legile pieţei economice sunt mult mai diferite de cele ale literaturii. Şi, cum se întrevede o moarte a literaturii de tiraj confidenţial (fiindcă nu văd editurile care ar vrea să piardă la o carte din simplul motiv că ea e bună din punct de vedere artistic, cu toate că vor apărea şi ăştia, mecenaţii), dintr-o dată va apărea o transformare a scrisului pentru necesităţile pieţei care nu va da nici măcar bani, mite literatură. Există şi tipul ăsta de conformism. – Acolo, în Franţa, unde stai şi munceşti, predând limba română, se înţelege mai clar dacă literatura europeană este bântuită de criza de frivolitate declanşată acum câteva decenii? – Întâmplător, universul literar francez nu este semnificativ pentru literatura europeană. Mie mi se pare că – în proză, cel puţin – în ultimii ani francezii nu au dat încă titluri răsunătoare. Experienţele noului roman francez sunt experienţe şi atât, nu sunt opere. În proză rămân importanţi autorii germani, portughezi, spanioli, italieni. Universul prozei franceze nu are vârfuri dominatoare peste orizonturi. – America Latină mai rămâne în prim-plan? – Da, fireşte, prozatorii din această parte a lumii au lăsat jalonări care nu vor putea fi înlocuite repede sau măcar concurate. Sunt un admirator al lui Llosa. – Acum, când „a-i trecut” în rândurile cititorilor, te-aş ruga să te referi chiar la ei, la cititori. – Da, evoluează şi gustul cititorului, se transformă atitudinea publicului faţă de literatură, în dependenţă şi datorită societăţii de consum. Cred că se va recâştiga dimensiunea lecturii şi a lecturii încete mai ales, ca o formulă de apărare contra agresiunii televiziunii faţă de fiinţa umană, contra acestor metode de comunicare rapidă şi globală. Literatura va deveni un refugiu psihic al individului împotriva avalanşei de informaţii şi publicitate. Dar, deocamdată, în literatură nu se pune o atare problemă sau încă nu au apărut autorii care s-o facă.