Poeții sunt cei care, într-o lume stăpânită de Rău și de Urât, luptă să țină aprinsă flacăra Binelui și Frumosului, făcând din poezie un izvor al iubirii și un scut, aproape magic, împotriva urii.

Ana Blandiana

Ce este poezia? O metaforă, un sens, o idee?

 E mai mult de atât. ,,E dansul cuvintelor” a spus cineva.

E primăvara care vine să dezmorțească din noi simțurile, visele, dorurile toate. E ceva ce CIMG3232naște scântei, aprinde inimi sau domolește spirite. Poezia mă predispune la visări, de fiecare dată…

S-a întâmplat să-mi cadă în mâini, zilele astea, o carte frumoasă de poezii. Și cum ador poezia, am citit cu o însuflețire nestăvilită fiecare vers. Cunoștințele mele despre opera Anei Blandiana sunt destul de modeste, așa că această cărțulie m-a ajutat să-i descopăr cele mai inedite creații. Am să redau mai jos poezia care mi-a plăcut în mod deosebit:

Definiție

Să fii frunză

Și Obligată

Să te porți

Asemenea tuturor frunzelor,

Deși înțelegi

Și chiar poți

Cu totul și cu totul

Altceva;

Fapt din care

- Uluitor -

Să nu tragi concluzia

Că ești altfel decât frunzele,

Și că ele, frunzele,

Sânt altfel decât ele însele.

Iată o definiție.

(din ,,Stea de pradă”, p.160)

Dacă nu aveți cartea la îndemână, puteți citi din opera poetei aici.

Ana Blandiana s-a născut pe 25 martie 1942 la Timișoara, ca primă fiică a cuplului Gheorghe și Otilia Coman, Otilia-Valeria, cea căreia în familie și printre prieteni i se va spune constant Doina, iar în literatură se va numi Ana Blandiana.

Critică:

,,Poezia poate să propună enigme, poate să pună întrebări, dar, de obicei și din cele mai vechi timpuri, nu propune soluții și nu dezleagă probleme. Misterul, surpriza, neprevăzutul sânt prielnice producerii fiorului poetic.

În această ordine de idei, și iarăși spre folosul poeziei sale, Ana Blandiana evită, în general, încercările de simbolizare (primejdioase de obicei pentru valoarea poetică) și lasă lucrurile să-și continuie și în poezie mersul lor firesc, ascuns uneori, enigmatic, dar niciodată forțat cu scopul de-a demostra ceva, și fără alt imbold decât acela al gândirii poetice care află corelații în adâncime și înalță în poezie, fără să le înfrumusețeze artificial, cele mai simple și mai firești lucruri.” – Alexandru Philippide