Un poem de Osip MANDELŞTAM (1891-1938)
ABATELE
O, companion al eternului roman,Abate al lui Flaubert sau al lui Zola –De la arşiţă roşcate-ţi sunt sutana,Borul pălăriei de fetru, catifea.Pe vechi, dânsul trece în preajmă, cu toane,În ceaţa amiezii, în lung de mejdină,Târând din resturile forţei romanePrin lan de secară şi pâlc de neghină.
Distins, păstrând onestitate, tăcere,Silit cu noi să bea, să ia din bucateÎn haină civilă ferind de vedereA tonsurii lucitoare demnitate.El citeşte Cicero întins pe perină,Până să meargă pocăit la culcare:La fel multe păsări în vechea latinăDomnului îşi cântă rugi mari fiecare.
Eu îmi plecasem capul, dânsu-mi răspunseCu abia-abia a frunţii înclinareŞi, vorbind cu mine, delicat îmi spuse:– Veţi muri catolic, întru alinare! –Pe urmă suspină: – Ce căldură, Doamne! –Şi, ca semn că vorba lungă-l oboseşte,Se-ndreptă spre parcul cu castani, castane,Spre castelu-n care, zi de zi, prânzeşte.
1915
În româneşte de
Leo Butnaru
