Noi trăim de parcă ne-am afla de partea taberei învinşilor de pe câmpul de luptă!
Tinerii sunt obosiţi, iar bătrânii sunt împovăraţi. Ce s-a întâmplat cu bucuria şi cu tăria noastră, cu interesul nostru pentru viaţă? Suntem prea epuizaţi să mai luptăm împotriva nedreptăţii şi suntem prea storşi de puteri să ne mai învingem oboseala.
Ce s-a întâmplat pe drumul parcurs între braţele mamei şi strâmtoarea vieţii? Ce a provocat izbucnirile noastre de furie? Facem parte dintr-o generaţie de bărbaţi trudiţi, a căror osteneală se manifestă prin ieşiri furibunde şi violenţă domestică! În zilele noastre bărbaţii caută cu disperare un loc, oricare ar fi acela, al împrospătării.
Căutăm o oază, departe de responsabilităţile epuizate, care ne consumă la nesfârşit ceasurile pe care le mai avem de trăit. Căutăm un loc al repaosului, un refugiu al tihnei vindecătoare. Negarea continuă a nevoii noastre de odihnă ne duce la capătul puterilor! Avem nevoie de o pauză din stresul şi din presiunea activităţilor zilnice.
… Strig către Tine cu inima mâhnită şi zic: Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine! Căci tu eşti un adăpost pentru mine, un turn tare împotriva vrăjmaşului. (Psalmul 61:2-3)
Orice băiat care înfruntă cu curaj testele vieţii şi caută să fie bărbat îşi dă seama cu repeziciune că nevoia îi depăşeşte resursele. Însă noi avem impresia că lumea întreagă apasă pe umerii noştri. Genunchii ni se încovoie sub greutatea insuportabilă a aşteptărilor celor din jur. Problema nu este că avem nevoie pur şi simplu de o pauză, ci trebuie să definim şi să identificăm cine suntem în realitate, în funcţie de direcţia în care căutăm ajutor.
