Eu iubesc oamenii, îmi plac pentru că sunt o paleta încă nedescoperită chiar și de cel mai photoshop-at ochi. Una diversă, parcă dintr-o altă dimensiune. Mă simt diferit – e în mare parte din cauza lucrurilor simple pentru oameni, ce sunt mult prea complicate pentru mine. Asta mă face să cred că sunt un tip special de monstru, unul inofensiv ca cei din Monsters Inc dar suficient de insensibil.
Mă uimește posibilitatea lor de a începe relațiile atât de ușor, deoarece se comportă așa, de parcă fiecare o poate face. Ei sunt cei care desenează interconectarea în cretă, pe asfalt, ca pe un șotron în care trebuie să sari cu ambele picioare – simultan. Pentru mine șotronul e complicat și uneori chiar rece, la fel de rece cum încerc să nu fiu eu, deși în ultima vreme cam par a mă congela(pe de altă parte – fructele congelate se păstrează mai mult).
La fel de enigmatică e și migrația lor, a oamenilor care vin și pleacă, în ciuda promisiunilor de a rămâne, asta pentru a păstra sau dezvolta o relație favorabilă pentru ei, nu și pentru tine. Atunci când experimentezi pe propria piele migrația asta ai impresia că ești un fel de troleibuz în care pasagerii merg doar pentru a ajunge la următoarea stație. Eu par a fi un troleu cu o singură direcție, pentru că rareori pasagerii folosesc ruta mea consecutiv, probabil pentru că stațiile sunt în afara oricărui ciclu sau poate din cauza naturii mele monstruoase de care vorbisem anterior? Sunt mai arogant decât celelalte troleibuze, dacă ai coborât din mine, nu mai intri înapoi, chiar dacă bați în ușă cu picioarele.
În ciuda sensului meu unic, iubesc oamenii și anume asta mă face să deschid ușa pentru necunoscuți, iar dacă descopăr absența biletului, îi las să plece de bunăvoie sau forțez debarcarea.
Așa e acum – interesant ce va fi pe urmă . Poate monstrul meu are un termen de expirare? sau poate nu.
Sursa Imagini( 1 și 3) http://icanread.tumblr.com
