Am să mă laud acum cu norocul de a fi cunoscut un profesor-model, cum puțini au avut, 
și de la care am reușit să învăț multe. Este vorba despre Ion Manoli, cel care știe să facă de fiecare dată spectacol din orele de curs pe care le predă. Zic spectacol, deoarece atunci când vorbește, avem impresia că ne vorbesc, prin dumnealui, toate cărțile lumii deodată. Răspunzându-ne la o curiozitate, am aflat cum că a prins drag de literatură și de întreaga lume a cuvântului de îndată ce a citit Decameronul lui Boccaccio și Divina Comedie a lui Alighieri. După aceste cărți nu a mai putut ogoi foamea de cunoaștere decât prin lecturi intense, asidue.
Zilele acestea m-am desfătat lecturând Decameronul. Am mai ținut în mâini cartea lui Boccaccio pe când eram la liceu, dar din anumite motive nu reușisem să isprăvesc decât vreo zece pagini din ea. Poate din cauza descrierilor apăsătoare și triste ale faimoasei epidemii de ciumă din Florența, care a secerat în acea perioadă sute de vieți și care nu lăsa decât prăpăd și moarte cât vezi cu ochii. De obicei omului îi vine greu să citească ceva ce-l înfrigurează, îi încrețește fruntea și-i creează un anumit disconfort spiritual. Am revenit la lectură și conchid că am făcut o alegere bună.
Cartea e dea dreptul siropoasă, luând în considerație câte povestioare pline de tâlc și înțelepciune desprindem din ea. Ce-i drept, o mare parte din ele sunt legate de scoaterea la iveală a desfrâului și vieții spurcate a preoțimii, a nemerniciei anumitor călugări, sihaștri despre care, poate din bună cuviință și obișnuință nu îndrăznim să credem decât de bine.
Subiectul Decameronul pare destul de simplu: pentru a fugi de moartea care încolțise cetatea din toate părțile, șapte femei adunate într-o bisericuță (Santa Maria Novella din Florenta), în 1348, se învoiesc să plece împreună spre locuri mai frumoase, întru a petrece și a se veseli câteva zile. Trei bărbați: Pamfilo, Filostrato și Dioneo, care tocmai atunci se întâmplă să intre în biserică, fură luați de doamne ca slugi și călăuze. Femeile se numeau: Pampineea, Fiammetta, Filomena, Emilia, Lauretta, Neifile și Elisa. (După cum spune Henri Hauvette (Boccacce, Paris, La Renaissance du Livre, p.21), nu se știe în ce măsură aceste nume corespund cu totul sau măcar în parte însușirilor acestor doamne. Interpreții Decameronului nu se lămuresc în această privință. În afară de Pampineea, căreia introducerea îi conferă un caracter hotărât și întreprinzător, toate celelalte nu se deosebesc, de-a lungul cărții, printr-o fizionomie aparte. Cu aproximație, numele lor înseamnă: Pampineea – vioaia, înfloritoarea; Fiammetta – jucăușa; Filomena – iubitoarea de cântece; Emilia – ispititoarea; Lauretta – cea asemănătoare Dafinei, preschimbată în laur; Neifile – tânăra îndrăgostită; Elisa – cea asemănătoare Didonei, înșelată în iubire.)
Ajunși la un palat curat și bine îngrijit (o vilă fiesolană), cei zece se pun pe chefuit și veselit. Iar ca să petreacă timpul mai cu sens, hotărăsc ca în fiecare zi unul dintre ei să fie ales căpetenie și să i se supună întru toate acestuia. Și în fiecare zi după amiază, în livada curții, cei zece se pun pe povestit diverse istorioare (100 la număr), timp de zece zile. Istorioare în care protagoniștii sunt reprezentanți ai diverselor structuri sociale, călugări, preoți, nobili, negustori, țărani etc.
Mi-a plăcut în mod deosebit istorioarele din ziua întâia – când Pampineea a fost aleasă regină -, anume pentru faptul că poveștile au cuprins un spectru tematic mai larg, fiecare povestind ceea ce-i place. Cum trei din cele zece povești au ca subiect zgârcenia, am surâs plăcut la descoperirea celei de-a opta, care a devenit preferata mea. Poveste în care Guiglielmo Borsiere, cu o vorbuliță anume, răpune pe loc zgârcenia jupânului Erminio de Grimaldi. Cel din urmă, bogat și zgârcit peste măsură, nu scăpa ocazii de a se lăuda cu avuția sa și, după ce-i arătă toate frumusețile din casele sale, îl întreabă pe Guiglielmo: ,,Messer Guiglielmo, ai ști să-mi spui, Domnia ta, care ai văzut și-ai auzit destule, ceva ce nu s-a mai văzut de când e lumea lume, faptă de-o fi sau lucru, pe care apoi să pun să-l zugrăvească în sala de ospețe?” ,,Pune să-ți zugrăvească în sală dărnicia.” fu răspunsul lui Guiglielmo. Atâta a fost deajuns să audă zgârcitul ca să se umple de rușine și să se transforme, chiar în acea clipă, într-un om darnic, primitor și cumsecade.
Neînchipuită putere au cuvintele, nu?!
În ziua a doua, care începe sub sceptrul Filomenei, se vorbește despre aceea care, loviți de cine știe ce năpaste, izbutesc până la urmă să scape cu bine, împotriva oricăror așteptări. În ziua următoare, sub sceptrul Neifilei, vă vor încânta poveștile despre aceea care dobândesc prin iscusința lor un lucru mult dorit sau îl câștigă iar, de cumva l-au pierdut. În această zi se va da glas poveștii pe care cu certitudine ați mai auzit-o: Un domn din Lamporecchio se preface că e mut și ajunge grădinar într-o mănăstire de maici, unde care mai de care se înghesuie să se culce cu el. Iar dacă vreți să aflați cum se vâră necuratul în iad, citiți povestea a zecea, care o să vă amuze dea dreptul! 
Pline de tragism shakespearian sunt poveștile din ziua a patra, în care se vorbește despre cei ale căror iubiri au avut un sfârșit nenorocit. Dar nu ve-ți rămâne mult timp cu frunțile încrețite și ochii triști, deoarece după ce Filostrato își încheie ziua, începe domnia Filomenei, în a cărei zi (cea de-a cincia) ne delectăm cu povești despre acei îndrăgostiți care ajung, până la urmă, după întâmplări nenorocite, să aibă parte de noroc.
Poveștile cuprind exploatarea oamenilor și a însușirilor acestora, deaceea se citesc cu ușurință și deosebită plăcere. Pe alocuri le vei citi cu zâmbet, pe alocuri cu necaz, dar din toate vei culege învățăminte însemnate.
Mie nu-mi rămâne decât să vă îndemn să citiți cartea. Se merită pe deplin! Iar acum plec să continui șirul poveștilor din celelalte cinci zile ale Decameronului, unde, presupun, mă așteaptă istorisiri și mai captivante!
Despre autor:
Giovanni Boccaccio s-a nascut la Paris in 1313 din dragostea nelegitima a negustorului florentin Boccaccio din Chellino si a unei frantuzoaice care provenea, se pare, dintr-o familie aristocrata. Se stie sigur numai ca acesta femeie se numea Jeanne (Giovanna) si ca dupa nasterea lui Giovanni a fost repede parasita de amant, care si-a luat copilul, ducandu-l la Florenta.
Giovanni este cel de al doilea mare umanist Italian, contemporanul mai tanar al lui Francesco Petrarca, cel care l-a cunoscut cand era copil pe Dante Alighieri spre ultimii ani ai vietii acestuia in Ravenna, autorul nemuritorului Decameron, Giovanni Boccaccio.
