G. este un student excelent, dar nu prea e entuziasmat de şcoală în ultima vreme. Toată lumea râde de mine, zice. Dar nu-mi pasă. Sunt atât de îndrăgostit încât poa' să se prăbuşească clădirea asta peste mine şi nu mi-ar păsa câtuşi de puţin. Vorbeşte cu o dezinvoltură pe care o admir. Azi i-a venit prietenul, vor petrece weekend-ul împreună la Viena. Cursul de ieri se lungea cu vreo zece minute mai mult şi nu mai avea astâmpăr. Trebuia să ajungă acasă să pregătească baclava. Să fie gata la timp când ajunge. El plus el, nici o disonanţă, nici o nedumerire. Dacă el e perfect împăcat cu asta şi simte că aşa poate fi fericit, eu nu pot decât să mă bucur pentru G. Însă după ce s-a întâmplat ieri la MŢR, încep să mă îndoiesc că asta e cea mai buna versiune de lume în care putem trăi. Aveam bănuieli şi înainte, dar în ultima vreme s-au cam înmulţit ocaziile în care îmi vine să strig: Opriţi pământul, vreau să cobor!