Ultimele două luni am trăit cel mai acut nihilism, până și eu m-am mirat de mine (încep să prind la minte). Am negat și neg tot ceea ce mi/ni se întâmplă. Ești într-un total disconfort, oscilezi continuu, e dezechilibru, treci de la o agonie la alta în limita a câtora minute sau chiar secunde. Vreau să urlu acasă, pe stradă, la liceu, la un eveniment important. Merg pe drum și am tentația să lovesc pe cineva, să dau cu piciorul într-un câine sau pisică, să erup. Stadiul larvar al disperării (un vers potrivit din cartea Anei-Mihaela Nuța) s-a produs în prima lună. Apoi a urmat metamorfoza. Știu că încă nu s-a terminat, sunt în plin proces. Habar nu am cum se va termina această înflorire de hemoragii din interiorul meu, cert e că vreau să se oprească. Se adună și se interferează toate evenimentele din absolut toate domeniile, se mișcă ca pe o bandă rulantă, fără milă, cu cruzime și-mi ies din minți, din minți. E fascinantă autodistrugerea, dar în același timp epuizantă. La un test de geografie, la care m-am dus forțat am avut tentația să scriu fuck the system! Nu am făcut-o. De ce? Pentru că am băut prea multă apă și m-a calmat înainte ca eu să-mi bat joc de acei care nu au vrut să mă înțeleagă, chiar dacă eu le repetam insistent: eu nu vreau, eu nu vreau, eu sunt epuizată pihologic!  
,,O să ies din iarnă mai gras
mai bolnavmai nesincer.Prietenii care mă sunăîmi aud vocea şi înţeleg imediat:o să ies din iarnă cu greumototolit şi murdartristpuţin cabotinîn jurul meu lumea va bombăni,se va teme, va ridica voceavorbind despre gripă,doar eu voi fluiera nepăsător şivoi trece printre toţica unul îndopat toată iarnacu întuneric şi frică” o poezie de Komartin, pe care o citisem anterior, iar acum recitind-o o simt până în măduva oaselor, până în măduva durerii mele și simt că astfel voi ieși din iarnă.  Eu vreau lumină, vreau soare, vreau lucruri care să mă consume frumos. Eu vreau oameni care se (mai) iubesc din instinct.