(tot ce avem, când nu avem nimic…)
Atâția ca și mine, când zăbovesc în vise,
Privesc spre ceru-albastru cu dor, cu mângâiere.
Ei știu că-s ireale, că-s veșnic necuprinse,
Dar își croiesc iluzii și se încred în ele.
Atâția-și fac proiecte, mărețe, minunate
Punând în toate suflet, crezând în viitor.
Și chiar de-s sorocite să fie ruinate
Ei altele înalță, mai sus, din praful lor.
Iar de-i apleacă soarta, ei capul și-l ridică,
Privind cu același zâmbet, luminos, spre soare
Și triști trăiesc, și veseli: fără frică,
Și mor atunci, doar, când speranța moare.
R.Mariana
