[post declanșat de o sursă media]
La noi nu prea se joacă musical-uri, dar când se joacă – sar călcâie și scântei. PIF – PAF – BUM! așa, cum se joacă hora, că altfel nu putem noi. Strune sunt destule de tras iar actori – nici nu mai vorbesc: scunzi, înalți, suri, bolșevici, de care vrei – numai să-ți alegi spectacolul.
Azi s-a jucat un musical tematic, bazat pe libera exprimare în fața procuraturii, unul cu eticheta 18+, în ciuda prezenței spectatorilor de 8+, mă rog – cei cu părinți, mai ne-norocoși nu prea au avut șanse să îl vadă din cauza mânii parentale, amplasată cu prudență peste ochi.
Presa a sărit buluc peste eveniment, mă rog, e de interes general – făcând din musical stradal – unul live, în prisma știristă a zilei. Dacă blog-urile și sursele scrise au mai folosit instrumentul de ”ceață-n ochi”, cele video, nu prea s-au înghesuit să dea cu pătrățele pe deasupra.
Actorul principal – D-nul Mătăsaru, care este bine cunoscut pentru spectacolele sale publice, crezute deseori performanțe sufletiste, a mai avut de câștigat, de această dată, și un renume de regizor. Nu a mai folosit măști ci a dat viață păpușilor sale erotice, cu fast și creativitate. Ai fi zis că e mai mult un artist plastic decât regizor.
În ciuda întreruperii subite de către oamenii legii, spectacolul dedicat zilei procurorilor a avut succes nebun, marcând ziua de 29 ianuarie cu aplauze și avații pe rețelele sociale.
Cred în libera exprimare, însă de data asta, susmenționatul musical, a cam întrecut măsura. În așa ritm, ne trece pofta de cântat, chiar atunci când vine vorba de bună credință, aceste performanțe riscând a fi etichetate imorale, chiar sub cea mai nevinovată formă.
Înainte să o critice subiecții musical-ului, care în mare parte ar putea fi analogizați cu personajele a la Mătăsaru, o să critic eu piesa, considerând performanța unui asemenea act, destinată unui public mai restrâns sau sub o altă formă.
Libera exprimare este importantă, atâta timp cât nu dăunează, mai ales când vine vorba de spectatori juvenili. Este adevărat, vor afla ei de toate, însă toate la timpul lor. Oare D-nul Mătăsaru, dacă ar avea nepoți, ar demonstra același musical pentru ei?
Aici, ”regizorul” poate să se ascundă sub umbrela drepturilor omului, dar oare tot acele drepturi, nu prevăd limite de discreție când vine vorba de respectarea lor pentru părțile terțe? Nu poți să invoci un drept, încălcând un altul, aici fiind vorba, în mare parte de dreptul acelor spectatori, care au fost martori involuntari al musical-ului.
Mai pe scurt – în așa ritm de musical, putem uita de performanțe în libera exprimare, ea riscând să devină mai degrabă o scenă dintr-o casă de toleranță decât un instrument public.
Asta e – avem Brodway și e de Moldova.
