De luni…

Nu am mai scris de mult pe blog – nu am mai scris pentru că timpul parcă era mai mult pentru lucruri pe care trebuie să le fac, indiferent dacă vreau asta sau nu. În ultima vreme am înțeles că e cam roz să crezi în ”fac doar ce vreau și ajung unde vreau” – nu și în cazul meu.

Dorința de cele mai dese ori ne pune cu botul pe labe, aici pierzându-se prea mult timp pentru nostalgie. Acu sunt buldozer și o să împing până iese foc și pară, dar iese ceva, dacă nu – mai împing până iese. Timp de vise e puțin, și-apoi mai sunt alte lucruri care schimbă verbul a trebui în a vrea.

Sunt norocos să am omeni ce mă văd deja acolo unde trebuie să ajung. Ei îmi dau motorina de care am nevoie și  știu cum să mă scuture când trebuie.

Săptămâna asta am foarte multă gratitudine pentru oamenii care fac trebuitele mai ușor de făcut prin vrere. Aici aș vrea să îi mulțumesc lui #Eugen pentru că mi-a reamintit cât de responsabil pot fi  și #Elenei, pentru același lucru. Lui #Cristina, care  a făcut #Sâmbătă 18(you know what I mean) – vreau să îi mulțumesc că nu mi-a dat “Чем-то по морде” – deși am meritat, #Nataliei îi mulțumesc că se întoarce marți, neavând idee cât de așteptată este, #Corinei că a fost răbdătoare cu mine două săptămâni, #Tinei, pentru intenții plăcute și gânduri deschise, lui #Gheorghe pentru companie și consilierea de duminică, lui #Dumitru pentru înțelegere și suport în momente critice, precum și tuturor celor care au avut să mă suporte fără a mă șuturi*.

Buldozerul va merge înainte cu responsabilitate și chef – Datorită vouă.

Apropos de responsabilitate: Sunt proaspăt tătic la 3 Suflete. Sper să fiu unul bun. Copii îi vedeți mai jos.