Cuvântul!
Și răspunsul meu este definitiv.
Am pictat chipul omului… zise pictorul. Fără să pictez și sufletul lui.
Dar ce e o imagine fără suflet? E ca o carte fără cuvinte…
Sau nu cuvântul e cel care dă viață și omoară?, construiește și risipește?, naște speranțe și le îngroapă? Parcă este posibil să cântărim supremația tăinuită în cuvânt!?
Vă mai amintiți poezia lui Dabija?, cea în care un colecționar de lucruri ciudate colecționa privighetori împăiate. ”Parcă-s vii!”, spunea acesta privindu-și privighetorile,”Păcat doar că n-am putut împăia și cântecul lor…”, adăugase apoi.
Și nu întâmplător am enunțat acest exemplu, întrucât am vrut să atrag atenția asupra unui fapt trist, inevitabil. În cele mai frumoase imagini nu vedem decât o emoție de moment, surprinsă și eternizată de către autor; și fiecare o interpretează în conformitate cu lumile sale interioare.
Privim zi de zi sute de imagini: pe stradă, la serviciu, în parc, acasă. Reprezentări peste reprezentări își fac loc în adâncul sufletului nostru, care le măsoară, le cercetează fiecare măruntaie, le vântură, le cântărește ca să emită apoi o sentință. Dar omul vede universul atât cât vrea să vadă, atât cât își poate depăși limitele, în funcție de capacitățile sale de a-l percepe.
Ce ar fi fost dacă acele privighetori împăiate ar fi început deodată să cânte? Să emite sunete, calde ca niște cuvinte. Deodată percepția noastră ar fi trecut pe o altă undă. Am fi simțit cu sufletul ceea ce nu putem simți numai cu privirea. Ne-am fi umplut de viață până în cele mai negândite adâncuri. Am fi răsărit ca un curcubeu după o ploaie caldă de vară.
