Intr-o lume in care ne este implantata ideea ca omul le poate pe toate, realitatea esecului deseori vine impreuna cu
suferinta. O suferinta chinuitoare, plina de resentimente si semne de intrebare, un sentiment al urii fata de destin, circumstante si oameni, o insatisfactie fata de viata si de sine. Ceea ce nu invatam noi de mici este acceptarea. Acel esential colac de salvare pe care l-am putea folosi, atunci cand viata ne arunca in apele tulburi ale circumstantelor ireversibile , acea haina usoara pe care am putea-o imbraca atunci cand esecul ne trage in jos cu greutatea sa de plumb, acea intelepciune educata pe care am putea-o folosi pentru a imbratisa varietatea gandurilor si opiniilor, de a cuprinde sufletele oamenilor si de a incerca sa le intelegem. Unii din noi ajung mai devreme sau mai tirziu la acceptare, unii din noi o gasesc fie in experiente marcante, fie in suferinta, fie prin autocunoastere. Altii incep a trai altlfel, dupa ce o cunosc – mai impacati cu ei insisi, mai in armonie cu cei din jur, mai liberi si mai impliniti.
***
Acceptarea celor din jur incepe cu acceptarea cu bune si cu rele, cu osanale si critici, cu realizari si esecuri a propriului EU, a propriei constiente si a propriului suflet.
