Adevăr! Adevăr! Adevăr!
De câte ori îl cerem de la cei din jur, în speranța că îl vom auzi, totuși, așa cum dorim să-l auzim, și nu cum este de fapt.
Omul dorește întotdeauna să cunoastă adevărul, însă îi este frică de el. Un adevăr ascuns este mai lesne suportat decât unul reprezentat fără eschivări. Cel care vrea să cunoască adevărul absolut are nevoie de o voință și o forță extraordinară, întrucât greutatea adevărului te poate nimici într-o clipită. Și cine mai are nevoie de adevăr, până la urmă, dacă ne amăgim pe noi înșine când acceptăm să credem în minciunele dulci?
Omul îți poate ierta o minciună, dar nu-ți va ierta niciodată adevărul…
Prietena mea a fost mințită de iubit. Și a suferit enorm. Însă când acesta i-a pus pe tavă un șir de minciuni dintre cele mai gogonate, ea le-a acceptat cu brațele deschise. La întrebarea mea: ”De ce?”, ea a răspuns cu un zâmbet resemnat: ”Nu știu draga mea… dar măcar acum sunt fericită!”
Și atunci cât adevăr poate suporta, totuși, omul? Și mai este nevoie de adevăr până la urmă dacă omul preferă să trăiască fericit în minciună, decât nefericit cunoscând adevărul?
