EL MERAVELLÓS QUOTIDIÀ
Como cuando aulló por primera vez
Kato Molinari
La paraula no es desprén del seu món,
encara hi ha l’anècdota
-hora foscant
i punta d’alba-
llum que a poc a poc es dessagna
en el ros de tulipes negres,
ombres que encenen nostàlgies en la mar
dels cresols tristos,
cap excrement de mots per a l’endevinalla,
quina la paraula justa que sana
lluny de les profecies del món vell,
parsimònia del passant
del tràngol que canta el poema.
(de La mort del pare, 2012)
LO MARAVILLOSO COTIDIANO
Como cuando aulló por primera vez
Kato Molinari
La palabra no se desprende de su mundo,
aún queda la anécdota
-atardecer
y romper de alba-
luz que lentamente se desangra
en el rocío de tulipanes negros,
sombras que encienden nostalgias en la mar
de los candiles tristes,
ningún excremento de voces para la adivinanza,
cuál la palabra justa que sana
lejos de las profecías del mundo viejo,
parsimonia del peatón del trance
que canta el poema.
MINUNĂȚIILE COTIDIANULUI
Ca atunci când a urlat prima dată
Kato Molinari
Cuvântul nu se desparte de lumea sa,
mai rămâne poanta
-înserare
și zornăitul zorilor-
lumină care pierde ultima picătură de sânge
în roua lalelelor negre,
umbre ce aprind nostalgiile în marea
lumânărilor triste,
nic o rămășiță de voce pentru enigmă,
care e cuvântul acel ce purifică
departe de profețiile lumii bătrâne,
parcimonia trecătorului prin transă
care cântă poemul.