“Când câinele are bani, i se spune: “Domnule câine!”, zice un proverb arab.
Este o fabulă, cu siguranţă, dar totuşi eu aş parafraza-o, ca să-i redau sensul direct: “Cînd cîinele COSTĂ bani, i se spune “Domnule cîine!”.
Adesea aud despre oameni care dau bani nebuni pe un animal de companie, în timp ce mii de căţei şi pisici, care n-au avut norocul să se nască “de rasă”, îşi numără zilele vagabondînd. Mi-e milă de ei, tare milă. 
De mică visez să construiesc un azil pentru animalele fără stăpîn. De mică, spre “fericirea” mămicăi, adăposteam căţeluşi şi pisicuţe sau le cumpăram mîncare de ultimii bani. Am continuat s-o fac şi pînă acum. “Ai şi tu un minus”, mi-a zis soţul azi. Ne duceam la Gara Feroviară, cînd am dat de un căţeluş, îngheţat şi vai de el, care totuşi căuta joacă. Se lua după fiecare. A sărit în două lăbuţe şi în faţa noastră. Ei, cum să treci indiferent pe alături. Din fericire, micuţul i-a plăcut şi soţului meu. Mi-a permis să-l iau, dar cu condiţia să-l ducem la ţară. M-am bucurat şi pentru Letty, că urma să aibă companie, chiar dacă numai pentru cîteva zile. Am cumpărat un fular să-l învelim că tremura sărmănelul de frig şi noi mai aveam de umblat prin oraş. “Puţini oameni ca voi”, a zis vînzătoarea. Din păcate, a zis un adevăr. Mulţi se tem de animale, multora nu le plac animalele, mulţi n-au posibilitate să adopte un animal, mulţi nici nu vor. Asta e realitatea.
Deci l-am plimbat noi vreo 40 de minute pe Bursuc (i-am pus numele, după culoarea blănii). În drum spre casă, lîngă o construcţie adiacentă, am dat de încă doi căţeluşi cam de aceeaşi vîrstă. Bursuc începuse să se agite la văzul lor. L-am dat jos din braţe, a fugit spre ei şi au început să se lingă pe botic. Peste cîteva clipe a apărut şi mama lor. Le-am dat pachetul cu mîncare pe care reuşisem să-l cumpărăm (drept că era pentru pisici, dar le-a plăcut). Se vede că, luîndu-se după lume, căţelul s-a îndepărtat de-ai lui.
Ne-am dus şi noi acasă. Eu, tristă pe de o parte, că Letty tot singură ne va aştepta, pe de altă parte, bucuroasă pentru Bursuc că va sta cu familia lui. Mai fericit ca Bursuc era, cred, soţul meu, pentru că nu va trebui dimineaţa să fie atent să nu calce în vreo “mină” (după experienţa cu căţeluşul precedent, care a stat la noi o săptămînă pînă să-i găsim o familie).
De acasă priveam la geam la alţi doi căţei, mai măricei de această dată, care se hîrjoneau prin zăpadă. Unul din ei, roşcat, a apărut în curtea noastră acum o lună. Avea semn de la zgardă. Probabil a obosit cineva de el. La începutul acestei săptămîni şi-a găsit un prieten bălan. De atunci sunt nedespărţiţi.
