Cuvânt înainte
Zilele astea, căutând un plic prin hârtiile mele, am găsit un material de al meu mai vechi. E scris în anii de studenţie, poate la vreo oră plictisitoare… A picat tocmai la ţanc, fiind o ficţiune despre sfârşitul lumii… Urmează textul:
Când Luna se va pierde-n propria lumină şi stelele şi Stele vor încerca să o găsească şi n-o vor găsi. Şi vor chema Soarele-n ajutor. Atunci ziua va deveni noapte şi noapte zi va deveni zi. Se vor pierde unul în lumina altuia Stea, Luna, Soare. Şi nu va fi nimeni să-i găsească sau să-i ajute să se afle pe ei înşişi.
Pământul în măreţia sa se va roti mai repede şi tot mai repede, încercând sărmanul să prindă din urmă ziua sau măcar noapte. Ah! nu va reuşi. Zorii şi amurgul vor fi demult pierduţi în neantul întunecat al fiinţei cosmice. Haosul se va naşte flămând din străfundurile Universului infinit.
Cu gura larg deschisă, avid va trage spre măruntaiele sale tot ce va găsi în cale. Una după alta vor cădea prin buzele sale, trase ca de un magnet fenomenal toate formaţiunile stelare şi planetare. Cu Soarele în frunte, toate şi toţi vor cădea în Haos, cufundându-se în adâncul-adâncului. Lumina Soarelui se va stinge încet-încet, dar tot va domina planetele cu mâna sa palidă, până va dispărea şi ultima licărire de speranţă.
Şi atunci va începe eterna, lunga, domnie a Întunericului.
Aceasta e Apocalipsa.
12.09.05
