Ivan Turbincă, în inspecţie în iad. Trece pe lângă un cazan: doi draci ţineau capacul, doi aruncau lemne pe foc.
- Ce-i asta?
- Stai să vezi, d-nul Ivan, aici ard evrei. Ţinem capacul, că dacă apucă unul să iasă afară îi trage și pe ceilalți din urmă de nu-i mai vedem!…
Mai merg puțin, alt cazan: doi draci aruncau lemne pe foc, nimeni nu ţinea capacul…
- Da’ aici?
- Aici ard moldovenii şi nu-i bai, că dacă reuşeşte vrunu’ să scoată capu’, au ăilalţi grijă să-l tragă înapoi…

Se spune că înțelepciunea poporului nu are echivalent și că bancurile ieșite din matca populară numai adevăr grăiescu. Ei bine, cel de sus e cât se poate de potrivit când vine vorba de valurile care se fac în ultima perioadă în legătură cu numirile în funcții ale unor nume notorii din republica noastră.

Așadar, reflectând la spectacolele gratuite care ni se oferă prin intermediul presei, mă conving pentru a nu mai știu a câta oară că anecdota de mai sus ni sî lichești de minune. Am intrat în febra contestărilor…

De la vestita contestare a numirii scritorului Valeriu Matei în fruntea ICR Chișinău, apoi la cea a jurnalistului Mircea Surdu în fruntea Moldova 1 și încheind cu neacceptarea dramaturgului Val Butnaru la conducerea Teatrului „Eugen Ionesco”, dacă ar fi să tragem linie, un lucru este clar: moldovenii nu știu să aplice ideea de „punct și de la capăt”. Nu putem fi iertărori, îngăduitori, nu putem oferi circumstanțe atenuante și, Doamne ferește, să lăsăm pe cineva dintre noi să urce sus, „tot mai sus”, vorba cântecului. Nu, iadul local fierbe, dă în clocot și, din păcate, în cele din urmă izbucnește.

Odată, un sătean de-al lui Topârceanu, îl întâlnește pe un alt scriitor și îl întreabă:

-Auzit-ai de un scriitor Topârceanu?

-Da

-Și cum e?

-Talentat.

-Nu, nu se poate…

-Păi, de ce?

-Pentru că e de la noi din sat.

Ei bine, „de la noi din sat” acesta apare acum pe chipul ministrului Boris Focșa, când se pune de-a curmezișul carierei lui Val Butnaru; pe al lui Alexei Râbca, atunci când spune că își dă demisia pentru că nu vrea să semneze contractul cu noul director Mircea Surdu de la Moldova 1 și a multor altora care fără argumente concludente l-au contestat pe Valeriu Matei la șefia ICR Chișinău.

Nu spun că noi, românii sau moldovenii din stânga Prutului, trebuie să ne solidarizăm cu oricine și oricum. Dar, atunci când contestăm, să o facem cu argumente și nu numai în funcție de interesele particulare de moment. Din păcate, mai ales în mediile culturale (scritori, actori, mass-media) de la noi, asta lipsește aproape cu desăvârșire. Viermele invidiei roade abitir și acesta e un păcat de care nu putem scăpa. Nu conștientizăm cât de multe avem de pierdut și cum ne tăiem craca de sub picioare…

Am mai spus-o și în alte articole, asemenea manifestări și lupte provinciale nu vom întâlni în breasla intelectualilor, a jurnaliștilor sau oamenilor de cultură ruși de la noi. Solidaritatea și unirea înseamnă putere. Asta pare să fie cheia succesului și a rezistenței lor. Nu cred că rușii se iubesc toți între ei, dar, cel puțin în aparență, se respectă…

În timp, cei care astăzi contestă, se vor plânge în continuare că sunt ignorați sau înlăturați de noii numiți. Și tot așa. Așadar, cum n-ai da, tot în castronul victimelor pică. Până la urmă cineva ar trebui, totuși, să taie nodul gordian. Nu știu însă care dintre părți va avea suficientă putere să-și calce orgoliul și să întindă mâna celuilalt, chiar nu știu.

Și nici nu știu dacă se va întâmpla asta vreodată…