N-am nevoie de aur, îmi ajunge doar aerul. Cam aşa spunea ieri Norzeatic. N-avem nevoie de aur, ne ajunge doar muzica, parafrazăm noi şi-i mulţumim din suflet celui mai bun poet dintre MC-ii României, şi celui mai bun MC dintre poeţii ei. Am fost puţini, dar înţelegători. Am rămas fericiţi şi împliniţi. Astea fiind spuse, pizdeţul fiind iminent, mă apuc şi eu să-mi fac topul anului, fără politicieni, jurnalişti, vedete şi rebeli, doar cu muzici. Muzicile date nu vor fi clasate în nici o competiţie, pentru că toate merită coroana, după părerea mea umilă. Cum zicea un cunoscător o dată: ne-am zaibit de Adrian Ursu, hai să-l chemăm pe Carlas Dreams la nuntă.

Burial95959.jpg
Picture-10-575x554.png
Burial este istoria unei muzici extraterestre, spaţiale, atmosferice, a unei rupturi impresoniste din banalitatea realităţii omeneşti. Piesele lui masive nu mai au număr sau dimensiune, asta-i un fel de imn infinit al spaţiului subconştientului cosmic. Cum zicea ieri Norzeatic: pizdeţul! Muzica asta n-are vârstă, şi cu siguranţă nu-i de pe planeta noastră. Cel mai interesant este că în 2012 Burial nu s-a întors cu nimic nou, şi-a continuat piesa cu care a început să trăiască de la naştere, şi e vorba despre o bucată de muzică superbă, infinită, care nu se va opri niciodată, nici chiar atunci când William Bevan nu va mai fi aici. Atât timp cât va exista măcar o singură ureche care creşte direct din inimă.