PRECIPITARNOS AL VACÍO
Muy cerca las campanas de la iglesia
como si anunciarán una pesada salvación.
Un viento cristaliza la ciudad.
Un rastro desvanecido de estrellas
sobre un río que ya no fluye.
Desde la elevación de lo sublime,
precipicio sin igual, vertiginoso tajo,
resbalar hasta el más hondo vacío.
Las ramas asomadas trepidaban
sobre el acantilado,
metáfora de nuestros corazones.
PRĂBUȘINDU-NE ÎN VID
Prin apropiere sună clopotele bisericii
ca și cum ar anunța o grea salvare.
Un vânt cristalizează orașul.
Un chip părăsit de stele
aplecat peste un râu fără de apă.
De la exaltarea a tot ce e sublim,
prăpastie nemaivăzută, falie vertiginoasă,
să aluneci în vidul cel mai adânc.
Ramurile germinânde tremurau
de asupra falezei,
metafora inimilor noastre.
