E iarnă… Şi toate florile grădinii, se pare, că ne-au părăsit … Căci totul cade-n somnul veşnic, găsindu-şi liniştea perfectă…
La ăst moment nimic nu mai contează, căci totul tinde spre genune… Nici o suflare, nici un gând, un gol imens în juru-mi. Doar ultima petală, legată strâns de suflet, acum îşi pierde din putere, fiind zdrobită de vântul trecător… El vine plin de haos, ne-nvăluie cu braţu-i, furându-ne gândirea ne lasă în suspans…
Şi-atâtea sentimente, atâtea gânduri stranii pun stăpânire pe micul nostru suflet… Sunt aşa multe, atât de ne-nţelese, încât se pare… se pare că nu sunt…
Ce straniu: simţi, dar nu simţi; vezi, dar nu vezi… Şi doar o adiere a vântului de iarnă rămâne răscolindu-ţi în creier amintiri.
Şi-atunci, priveşti în juru-ţi şi doar eterna roză rămasă în grădină, te face să-nţelegi că parca-ţi fi surori…
Ea stă, puţin încovoiată, dar cu capul sus, privindu-ţi lung în ochi… Ah, cât e de splendidă şi mândră, şi parcă ieri a înflorit, căci frumuseţea a-ngheţat în a ei vene! Priveşti… E minunată! Dar dacă-ncerci să te apropii eşti înţepat de spini…
Atunci rămâi distant şi-aştepţi când nemurirea te va lua de mână, te va purta pe valuri, te va uni cu roza veşniciei…
P.S.: Trandafirul din grădina mea a înflorit încă în septembrie, dar timp de trei luni nu şi-a pierdut din frumuseţe. Se pare ca veşnicia chiar a pătruns în venele-i.
În grădina mea
P.S.2: Poza a fost făcută azi.
