“Oamenii nu pot învinge muntele, pot învinge cel mult slăbiciunea din ei, ridicându-se pentru o clipă la înălțimea munților.” Reinhold Messner
Da, da! Vreau să-mi cunosc azi slăbiciunile și de le voi putea depăși. Este pentru prima data cînd realizez și merg spre a-mi împlini un vis demult prăfuit, care a luat viață datorită echipei cu care suntem aici și acum gata pentru lovitura decisivă - ascensiunea pînă în vîrf! Vîrful Elbrus 5642m.
E puțin trecut de miezul nopții, stau și admir cerul senin, înstelat - vom avea parte de vreme bună pentru ascensiune, parcă mă mai liniștisem, deși în jurul meu încă se mai pregătea lumea de ieșire, încă mai puneau colțarii care vor adînci tăios în gheața care a împetrit tot ce cuprindeam cu ochii și acum sclipea de ici colo mici lumini- în tot amalgamul ăsta de sunete provocate de ceilalți, eu simțeam o liniște totală, absolută și urmăream umbrele care fugeau dintr-o parte în alta și formau o atmosferă tare ciudată - zîmbeam cînd le pierdeam urma... Umbrele se formau datorită luminilor frotanle ale fiecăruia, la un moment dat m-a și orbit o lumină din asta cînd din întîmplare ne-am intersectat :) Eu n-avusem frontală, doar o lanternă, o țineam în mînă - a fost inutilă, în scurt timp am ascuns-o în buzunar pentru că trebuia să aleg între lumină și folosirea cu succes a bețelor telescopice, de cîștigat au avut cele din urmă, iar pe viitor mă gîndesc la achiziționarea unei frontale!
Mai ți-i minte bucuria aia enormă din copilărie cînd iți doreai ceva nespus de mult iar mami sau tati iți oferea șansa de a avea acel ceva?! Asta am simțit și eu cînd ne-am pornit, cînd totul, toți eram gata! Pe deasupra mai trebuia să mă încălzesc pentru că staționarea, lipsa de mișcare te ”îngheață”. Părăsim tabăra și în scurt timp ne regăsim lîngă primul marcaj ce arăta că suntem pe calea cea dreaptă, în lipsă de lumină, noapte, pentru început țineam să tot găsesc aceste flăgulețe roșii ce marcau traseul pînă în vîrf, nuștiu la ce distanță fixă erau puse însă vizual ar fi vreo 40-50m. De fiecare dată cînd descopeream un alt flăguleț simțeam că eram stăpînă pe situație și că totul decurge normal, mergeam într-un ritm constant. Îmi era tot mai cald, panta devenea tot mai înclinată - am ascuns în rucsac polarul. La un moment dat nu mai găseam flăgulețul care așteptam să-l vad dintr-o clipa în alta, după calculele mele era momentul să-l zăresc, ai unde ești prietene?! Mai urcasem puțin și am ajuns pe un platou, dar în noapte nici de bănuit nu era de existența acestuia, deși știam că în scurt timp vom ajunge în dreptul Stâncilor Pastuckhov(Скалы Пастухова). Continuăm ascensiunea în același ritm.
Dacă pînă acum urcam doar în sus pe cale relativ dreaptă, acum ne deplasăm transversal ca să trecem de pe șaua vîrfului de est pe cel de vest. E o cărare destul de îngustă unde un pas greșit ți-ar sfîșia viața într-o clipă, mergeam pe urma luminii celui din față, iar cînd acesta se mai uita prin jur, cum nu puteam intui acest fapt, puteam lesne să urmez calea luminii unde ducea nu altundeva decît spre prăbușire...într-o fracțiune de secundă îmi imaginam cum mă rostogolesc pînă jos, în valea formată între cei doi versanți - cel de est și cel de vest. Dar mai rapid ca gîndul mi-a fost piciorul, care s-a înfipt adînc în gheață și am rămas acolo timp de cîteva secunde, nu pot să explic în nici un fel cele întîmplate, tot ce pot să spun e - instinctul, el e cel care m-a dus sus...Cînd s-a mai luminat, se facea dimineața, și puteam să mă orientez fără lumină, am trecut în față și cel puțin încercam să deslușesc care e traseul...Aproape de vîrf ne-a ajuns din urmă un aventurier al ascensiunilor, aleargă destul de des pe asemenea trasee, ai auzit bine, aleargă...e un sport de înălțimi mari, în timp ce noi mergeam în ritm de pas destul de lent, acesta a trecut lejer de noi alergînd parcă pe un teren obișnuit, de parcă împrejurările de acolo nu îi creau vreo dificultate...acest spirit al lui, m-a incurajat să merg mai repede, în scurt timp tot ce vedeam era doar silueta acestuia, și parcă îl pierdusem din vizor, îmi ziceam, a ajuns în vîrf, trebuie să măresc pasul, ajung și eu în curînd...dar ajunsesem nu altundeva decît pe un alt platou din care se vedea alt vîrf și silueta ”atletului”, puțin dezamăgită revin la pasul normal, aproape de acest vîrf aceeași situație, maresc pasul, aproape alerg, dar nu e vîrful cel căutat, mă văd pe alt platou, din care în sfîrșit se vede vîrful Elbrus, silueta deja îsi înregistrase succesul, iar prezența acesteea m-a făcut să vreau să ajung mai repede acolo...era un platou mai lung, de vreo 300-400m mă deplasam destul de repede, nu alergam însă, nu cred că mai aveam puteri de alergat...mi s-a îngustat imaginea atît de mult, încît tot ce vedeam era acel vîrf și acea siluetă, cu cît mă apropiam cu atît păreau mai mari. Și iata ultima ascensiune, vîrful e ca o movilă de vreo 20m înălțime, iar ultimii metri i-am alergat chiar...silueta a început să-mi vorbească de sus, nu înțelegeam ce spune, dar simțeam acele momente de încurajare pe finalul unei curse!...AM AJUNS! YEY! Săream în sus, a fost un moment unic...mă roteam de jur împrejur și aveam impresia că mă vad din toate părțile, de undeva de sus, ori poate e implicat și momentul că acum descriu ce-mi amintesc, cert e că la un moment m-am speriat, pe bune, silueta de care vorbeam s-a ascuns după piatra monument instalată, prietenii mei, rămăsese cu mult în urmă, eu mă luasem după siluetă și nu mi-am dat seama cînd m-am distanțat...și sperietura care am tras-o a fost : dacă a fost o iluzie silueta? dacă nu a existat cu adevărat? Dar rotindu-mă așa pe vîrf, de după piatră tiptil se arată silueta și-mi zice ”pe mine mă căuți?” : am izbucnit în rîs, și-i povesteam cu atîta bucurie că e prima mea ascensiune și nici nu îndraznesc să-l întreb pentru a cîta dată ajunge el pe vîrf. M-a rugat să-i fac o poză pentru că pentru el fiecare dată cînd ajunge în vîrf e altă istorie, o altă trăire unică chiar dacă a mai ajuns pe acel vîrf de mai multe ori pînă atunci, la rîndul meu, am cerut să mi se facă și mie o poză, daaa! Răsare și soarele - eram mai sus de linia de orizont, soarele roșu aprins, răspîndea culoarea de-a lungul întregului lanț muntos ...apar și prietenii la orizont, iar atletul face cale întoarsă pînă la venirea acestora. Acum văd în ochii lor aceeși sclipire pe care o avusem cînd am ajuns...nu stăm prea mult pe vîrf, e destul de frig, vîntul se întețește și corpul cere mișcare. Coborîrea a fost mai lungă decît ascensiunea, am avut impresia că nu mai ajung în tabără, nu mai aveam apă și-mi doream enorm de mult să ajung cît mai repede...Soarele luminează puternic, lumina sa, zăpada de un alb imaculat aruncă săgeți în ochi și îmi doresc să mă ascund...a dispărut și farmecul de odinioară...parcă noaptea care se lasă peste munți formează o atmosferă plină de taine și mister....
În coborîre am întîlnit alți turiști/alpiniști care erau în ascensiune, întîlniri calde, zîmbete și acel simț familial...Coborîrea a fost lungă, enorm de lungă, cînd cuprinzi cu ochii totul în jur - e altă senzație în materie de spațiu și chiar timp, acum cînd se vede tot, cînd lumina zilei descoperă orice colț ascuns drumul e lung și istovitor...
Cînd am ajuns în tabără(4200m), am înghițit o lămîie fără prea multe grimase, și tot căutam APĂ! În scurt timp am adormit)))
Pe la amiază m-am trezit, am făcut un duș, azi ne coborîm pînă la butoaie(3800m), iar de acolo cu telescaunul, apoi telecabina pînă în Azau. Da, duș! Am luat o sticla cu apa rece ca gheața, am pus-o pe o rocă, la soare și s-a încălzit cîtuși de puțin...))))
Ajunși în orășel ne-am cazat la un hotel, seara am mers la cumpărături într-un sătuc la 3km distanță...am gătit în camera de hotel)))))))
Noapte Bună!(mmm...bunvenit pat confortabil)
