Tot timpul am oscilat între a fi sceptică şi credulă, îmbrăţişând extremităţi care aparent nu se pot regăsi într-o persoană. De aici, am ajuns la concluzia că niciodată nu suntem cei care pretindem a fi la primă vedere, aşa cum nici lucrurile de zi cu zi nu le pot prescrie ca fiind întâmplătoare sau circumstanţe anevoioase. Simţim în lucruri relativ simple, angoasă, le plasăm în contexte diferite, ne vedem prinşi într-o conspiraţie, barem sunt toţi împotrivă ta. Unii caută explicaţie în supranatural, alţii se refugiază în ştiinţă.
De bună seamă aceeaşi temă persistă şi în romanul psihologic a lui Roland Topor, „Locatarul himeric”. Naraţiunea pare a fi desprinsă dintr-un film horror de calitate, dar care nici pe departe nu-ţi oferă răspunsurile la care speri, pe final. Prima întrebare care apare la lecturarea acestui roman, e următoarea: O fi fiind cu adevărat o conspiraţie a vecinilor sau imaginaţia morbidă a personajului? E demenţă sau incapacitatea de a percepe realitatea?
Trelkovsky, este un tânăr de vreo 30 de ani, în căutare de o locuinţă ieftină, pe care o găseşte în proprietatea domnului Zy. Preţul mic, desigur nu include toate comodităţile, closetul este comun, pereţii sunt subţiri, iar vecinii sunt foarte sensibili. Acţiunea se începe atunci când află, că fosta chiriaşă, domnişoara Choule, s-a aruncat de la fereastra acestui apartament şi se zbate acum între viaţă şi moarte. Împins de o oarecare curiozitate, acesta merge să o viziteze la spital, unde face cunoştinţă cu prietena acesteia, Stella şi petrec o noapte furtunoasă.
Petrecerea de bun-venit, îl aduc în vizorul vecinilor. Trelkovsky devine paranoic, şi se depărtează de prietenii de la serviciu, care îl iau în zeflemea pentru lipsa de caracter în faţa „coioţilor” din bloc, şi evită să mai aducă pe cineva în casă. Cu timpul, îi creşte anxietatea, se simte urmărit şi supravegheat de vecini, atunci când refuză să semneze o foaie prin care îşi dă acordul să fie evacuată o altă vecină. Cineva îi intră în casă, şi-i fură lucrurile. Apoi îi sparg un geam. Află că Choule a decedat. Îi este frică să facă cel mai mic zgomot, pentru că locatarii nu ar face decât să profite de gălăgia lui, pentru a-l da afară. Intriga se conturează când găseşte un dinte însângerat în perete, care pe seamă era al domnişoarei Choule (comparându-l cu incisivul pe care el îl pierduse), şi se trezeşte îmbrăcat în femeie, fără ca măcar să-şi aducă aminte ceva. Dobândi peste noapte obiceiurile şi temerile ei. În viziunea lui e vorba de o conspiraţie, vecinii vor să-l dea afară, vor să-l aducă la nebunie, să-l facă să se sinucidă ca şi Choule. Oare aşa au procedat şi cu ea? Descoperă că Stella, face parte şi ea din clanul locatarilor şi încercând să fugă, devine victima unui accident de maşină, şoferul fiind chiar unul din vecinii săi. Este dus înapoi în apartament, unde Trelkovsky se baricadează. Demenţa se amplifică, totul transformându-se într-o imagine grotească, în care locatarii nu-i vor decât capul. Aceştia devin mascote ale diavolului, urmărind să-l ducă în infern.
Se aruncă de la fereastră, îmbrăcat în femeie, şi se trezeşte în spital, în patul domnişoarei Choule. O vede pe Stella, şi-şi zăreşte propria imagine, întrând în sală. Era exact ca şi în ziua când îşi găsise apartamentul. Îşi dori să strige…
„Locatarul himeric” se află la răscrucea dintre „Orlando” a Virginiei Woolf şi „Metamorfoza” de Kafka. Apartamentul, care iniţial îl găseşte ca pe un refugiu, devine treptat locul de groază unde-şi găseşte sfârşitul. Găsim aceeaşi tangenţă şi cu „Strigătul” de Munch, unde autorul ilustrează strigătul omului modern zdrobit de angoasele existenţei cotidiene. O carte care surprinde psihologia umană, zdrobită de rutină, fiind în egală măsură memorabilă, dar şi înfricoşătoare.
P.S. Romanul lui Topor a fost ecranizat de celebrul regizor Roman Polanski în 1976, cu titlul „Chiriaşul”.
