Andrei VOZNESENSKI
(1933 – 2010), Federaţia Rusă
Poet, prozator, pictor, arhitect, cel mai popular poet al generaţiei şaizeci, din care fac parte Evgheni Evtuşenko (n. 1933), Bella Ahmadulina (1937-2010), Robert Rojdestvenski (1932-1994). Primul său volum de versuri, „Mozaic”, apărut în oraşul Vladimir, trezeşte furia ideologilor comunişti, redactorul cărţii fiind destituit din post. Apoi, împreună cu Ahmadulina şi Evtuşenko, cade în nemila lui Hruşciov care, la o întâlnire cu intelectualii la Kremlin, îi strigă poetului (o bună parte din cei din sală aplaudau): „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Îi voi ordona lui Şelepin, şi el vă va iscăli paşaportul pentru străinătate!” Şi chiar i se permite să plece în SUA, unde este tradus de Robert Kennedy, se împrieteneşte cu Allen Ginsberg şi Arthur Miller. Poezia lui e una „cu şcoală” la Maiakovski(cel din tinereţe), Pasternak, dar şi la cea a poetului futurist Semion Kirsanov.* * * 7 martie 1963. Kremlin. Întâlnire oficială a conducerii de partid sovietice cu intelectualitatea de creaţie. Nikita Hruşciov, mahăr pe toate liniile, se dezlănţuie, urlă la tinerii artişti, înjură, ameninţă, inclusiv pe poetul Andrei Voznesenski, precum se vede şi din fotografia momentului. Partinicul îi strigă scriitorului: „Cară-te, domnule Voznesenski, la stăpânii dumitale! Voi ordona să ţi se iscălească paşaportul pentru străinătate!”Astfel se punea capăt a ceea ce se numise dezgheţul hruşciovist, destalinizarea societăţii sovietice. Reîncepea îngheţul. Partidul nu digera arta noua, USSR – degera din nou. Şi se întâmpla cel mai benefic paradox: în loc să oprească putrefacţia, gerul o aţâţa, o stimula! Peste un sfert de veac, ţara sovietelor, ţara-putregai se spulbera. ŞOSEAUA RUBLIOVSKOE
Pe lângă sanatorii stinghereplanează scutere.
Conduc îndrăgostiţii fără istov –ca îngerii lui Rubliov.
Ca în frescele Bunăvestirii,de un alb zorit în libertate,
în urma lor luminează femeileca aripile la spate!
Veşmintele lor fâlfâie,se rup de ghidoane,
în umerii mei vă înfigeţi,mari aripi bălane.
Voi zbura, mă voi înălţa?Voi cădea, voi rata?Ca vulturul în tării?Ca piatra?
Toamnă. Ceruri senine.Păduri purpurii.
1962
PARISUL FĂRĂ RIME
Parisul e răzuit. Parisul e garnisit.Îl bat cu jet de nisip dintr-un aparat,Matroanele din epoca rococoSunt roase de duşul Charcot*.
Şi am zis: „Trebuie neapărat –Să scoţi de pe obiecte exteriorul strat,Să vezi lumea fără învelitoareScheme pernicioase şi pereţi baroci”.
Eu eram ridicol prin predestinare,însă patroana noastră, madam Lanchon,făcu: „o-lea-lea, amicul meu!...” şi dintr-o dată –oraşul s-a preschimbat, zidurile dispăruseră, mai bine zis, au devenit transparente,peste străzi, precum legături de baloane colorate, atârnau odăile,fiecare luminată altfel,în interior, precum în ciorchini, ardeau figuri şi paturi,obiectele îşi aruncau carapacele, copertele, învelişurile,peste masăse încovoia maroniu ceaiul, păstrând forma ceainicului,de asemenea, păstrând forma conductei,pe tavan se prelingea argintia apă rotundă,
în catedrala Notre-Dame se ţinea mesa,ca printr-un acvariuluminau candelabrele şi cardinalii purpurii,arhitectura se evaporaseşi doar rotundul vitraliu al rozetei nu ştiu de ce plutea peste piaţă, ca semnul: „Circulaţie interzisă”,peste Luvrul postamentelor, ca 16 arcuri de canapele, tremurau carcasele statuilor,arcuri erau pretutindeni,totul ticăia,o, Paris, lume a funigeilor, antenelor şi sârmuliţelor dezgolite,ce mai tremuri,ce mai baţi cu motorul de cursă,o, inimă sub subţire peliculă liliachie,Paris(pe locul buzunăraşului de la piept, vertical, ca un peştişor,stătea briciul firmei „Gillette”)!Paris, ce vulnerabil, ce uşor de rănit eşti,sub găoacea ironiei,sub francheţea învecinatăcu lipsa de apărare,Paris.
În Paris voi sunteţi singuri pentru totdeauna,chiar dacă nimeni nu e în singurătate.În râset e tristeţe, cum în vişină sâmburele,Paris – apă arzătoare,Paris,cât eşti tu de sucit,ce albă e pădurea ta de Boulogne, tânără precum fetele la scaldă,alergau câini rozi, amirosindu-se jenaţi,ei ar fi putut să treacă unii în alţii, ca stropii de mercur,şi cineva, golaş ca şarpele, murmură: „eu sunt vulpe argintie”,
treceau oamenii,pe locul craniilor deşurubateca păsările în coliviispânzurau gândurile,
flocoase vedenii bărbăteşti intimidau monahia,preşedintele clubului destinat bărbaţilor se temea de dezvăluiri(legătura lui secretă cu soţia a fost deconspirată,el e supus oprobriului),peste un poliţist fluturau picioruşeca un nimb, într-o farfurie argintie plutea un şniţel peste cântăreţul mansardelor,în scăfârlia dezmăţatei OAS**pe tigaie fumega Sartre,iar Sartre, dragul nostru Sartreîngândurat ca un greieraş blând,rumega păiuşul cocteilului,cu toate aste taine ale spiritului înţelept,prin păiuş, ca un suflător de sticlă,el a umflat felinarele, încâtîntregul oraş, din interior,şi bisericile şi abatoarele aratăca nişte baloane multicolore!
Eu îl zgâlţâi: „Dragul meu Sartre,grădina mea, ne-sticluit contra iernilor,de ce atât de neapăratezboară baloanele clipitelor?
Ce groaznic dezgolit e totul,doar de un fir de nisip despărţite toate de straşnice răni,pe care chiar şi aerul le arde, ca raşpelul,dragul meu Sartre! Dar dacă totul este ca şi condamnat?!...”
Tace greieraşul pe frunzişoarăcu chin dement pe feţişoară.Trei au fost…Noi cu Olga stăteam la „Calul zăpăcit”,între dinţii jazmanului se încovoia un sunet de forma saxofonului,femeia zâmbi,„De-i striptis striptis să fie”, – spuse ea,prinzând să-şi jupoaie de pe trup nu rochia, nu, – ci pielea! –cum sunt scoase de obicei ciorapii sau treningurile de tricotaj
– o! o! –ceea ce-mi mai amintesc, în fine, au fost veveriţele,impasibil-albe, precum izolatoarele, pe straşnica, urlătoarea faţă de foc.
„…Dragă prietene, vi se topeşte îngheţata…”Paris. Prieteni. Pereţii s-au închis.Iar dincolo de geam zboară trans-secular motocicliştii cu căşti albeca diavolii în buline nocturne.
1963__________ *Charcot – traducătorul presupune că este vorba de cristalele Charcot-Leyden; cristale de fosfat incolore, hexagonale, ce se găsesc în sputa bolnavilor de astm bronhic.**OAS (Organisation de l'armée secrète) – organizaţie naţionalistă de extremă dreaptă, care a activat în Franţa pe durata războiului din Algeria (1954 – 1962). BOCET DUPĂ DOUĂ POEME NENĂSCUTE
Amin.
Eu am ucis poeme. Pân-a se naşte le-am ucis. Le va lua Charon!Le înmormântăm.Astrucăm poemele. Accesul nu-i este nimănui interzis.Le-nmormântăm în monoton ison.S-a zis.
În otrăvitul de îndrăgostiţi Univers negru-abisal,pe patul de moarte stau două poeme ca un binoclu teatral.Două vieţi şi-au unit jumătăţile de soartă –două poeme ale mele – tril de filomele!
Voi, oameni, voi, fiare, heleşteie, unde ele păreau concepute în Ostankino1, –r i d i c a ţ i v ă - n p i c i o a r e !Voi, castani cu flori albe, ca nişte labe în al chiromanţiei rămuriş ciudat, –ridicaţi-vă-n picioare,drumuri, răpuse de durere necruţătoare, ajungă-vă să vă tolăniţi în asfalt,ca părul ridicat în creştetul capului, ridicaţi-vă-n picioare,
Deschideţi-vă, sicrie, ca nişte cuţite pliante ale giganţilor,ridicaţi-vă-n picioare – Cervantes, Boris Leonidovici2, Bramante3, – fiecarele-aţi fi îndrăgit, dar deja ele-s moaşte ordinare,ridicaţi-vă-n picioare.
Şi Dumneata, Membru al Prezidiului Sovietului Suprem tovarăşe Gamzatov4,ridică-te-n picioare,a murit arta, pierderea-i de neînlocuit, şi-ntâmplarea nu e deloc mai puţin importantă decât discursul cu ocazia unei date marcante din calendare,ridicaţi-vă-n picioare.Pieirea lor – e proces la tribunal. Noi suntem arestanţii.Ridicaţi-vă-n picioare!
O, cum mai doreai ca fiul tău să meargă drept, curat prin orice vamă,ridică-te-n picioare, mamă.
Ridicaţi-vă-n picioare în Siberia, la Moscova, în micile oraşe,noi atâtea am ucis în noi înainte de a se naşte,ridicaţi-vă-n picioareLandau5, mort într-un laborant cam sucit,ridicaţi-vă-n picioare,Copernic, mort într-un Landau galant,ridicaţi-vă-n picioare, voi fetişcane din jazz-band, mai ţineţi minte fundele şcolare?Ridicaţi-vă-n picioare.
Băieţandrii eroici chiar au ajuns eroi, însă anti,ridicaţi-vă-n picioare,(nu vorbesc de castraţi – ci de sinucigaşicare şi-au auto-fituit sfintele mărgăritare),ridicaţi-vă-n picioare.
Au murit poemele. Prietenii mei sunt cuprinşi de-o veselă panică –„Memorie eternă!”Ministre, ai visat ca elev marinar să navighezi pe Oceanul Atlantic,Memorie eternă,bubuitorule Livanov6, ei unde vă este Hamlet-ul pe care nu va fost dat să-l jucaţi?
Memorie eternă.Unde vă este prinţul, bunicuţo? Iar fecioria deja puteţi să o şi înrămaţi ca scump odor,memorie eternă,verzi lăstare de proiecte, ridicaţi-vă ca flacăra,memorie eternă,vis şi speranţă, aţi ieşit în pridvor?Memorie eternă!...
Amin.
Minut de reculegere. Minut de tăcere. Minutul – cât anii a durat.Pe noi ne-am tăcut – toţi aşteptau să fie lansaţi în marea temă.Azi nu vei spune, iar mâine e de nereparat.Memorie eternă.
Şi memoriei noastre, dispărută ca mamuţii,memorie eternă.
Amin.
Celui care a scos focul prin intemperie, vijelie, –Eternă gloria-i fie!Eternă gloria-i fie!
1965_______________1. Ostankino – sector în Moscova, unde se află şi renumitul turn de televiziune.2. Poetul Boris Leonidovici Pasternak (1890-1960), care l-a susţinut pe A. Voznesenski la începuturile sale scriitoriceşti.3. Donato Bramante (1444-1514) – fondatorul stilului arhitectonic din Renaşterea Superioară, unul din marii săi reprezentanţi. (A. Voznesenski a fost şi arhitect.)4. Rasul Gamzatov (1923 – 2003), poet daghestanez, aflat în graţiile puterii sovietice.5. Lev Landau (1908-1968), mare fizician sovietic de renume mondial, laureat al Premiului Nobel.6. Vasili Livanov (n. 1935) – actor de cinema, regizor, scriitor, pentru rolul lui Sherlock Holmes interpretat în filmul omonim a fost decorat cu Ordinul Imperiului Britanic.Traducere de Leo Butnaru
