Petru a văzut răspunsul lor şi a putut deduce doar că Dumnezeu le dăduse darul pocăinţei. Petru nu trebuia să fi tras o asemenea concluzie dacă pocăinţa era un dar universal pe care toţi îl primesc. El vede şi aude credinţa lor în Cristos, din care concluzionează că Dumnezeu le-a dat pocăinţă. Dacă tuturor, chiar şi celor care persistă în necredinţă, le este acordată pocăinţa, Petru nu putea şi n-ar fi raţionat aşa cum a făcut-o.

Aşa cum a fost pentru Petru şi Pavel, la fel şi cu noi, această doctrină va afecta în mod radical motivele şi metodele noastre în evanghelizare. J.I. Packer a explicat cum anume:

“În timp ce noi trebuie să ne amintim mereu că responsabilitatea noastră este să proclamăm mântuirea, nu trebuie să uităm niciodată că Dumnezeu este Cel care mântuieşte. Dumnezeu este Cel care aduce bărbaţi şi femei la proclamarea Evangheliei şi Dumnezeu este Cel care-i aduce la credinţa în Cristos. Lucrarea noastră evanghelistică este instrumentul pe care El îl foloseşte în acest scop, însă puterea care mântuieşte nu se află în instrument: este în mâna Celui care foloseşte instrumentul. Nu trebuie să uităm nicicând acest fapt. Căci dacă uităm că este dreptul lui Dumnezeu de a produce rezultate atunci când Evanghelia este predicată, vom începe a crede că este responsabilitatea noastră de a-i aduce la mântuire. Şi dacă uităm că numai Dumnezeu poate da credinţă, vom începe să credem că a face convertiţi depinde, în ultimă instanţă, nu de Dumnezeu, ci de noi, şi că factorul decisiv este modul în care noi evanghelizăm.”

O dată ce începem să credem că pocăinţa şi credinţa sunt în puterea omului spre a le produce, noi vom adopta acele metode şi procedee inventate prin care să le extragem de la el. Am deveni păcătos de pragmatici: orice funcţionează în a garanta o decizie este din acest motiv considerat ca fiind acceptabil. Ştiind ceea ce este Evanghelia, ar fi doar jumătate din însărcinare. De asemenea, am avea nevoie să dezvoltăm o tehnică irezistibilă pentru provocarea unui răspuns. Ca urmare, veridicitatea sau falsitatea unei metode evanghelistice va fi determinată doar pe baza roadei pe care chipurile o aduce. În plus, Packer continuă, “noi ar trebui să privim evanghelizarea ca o activitate care implică o bătălie a voinţelor între noi înşine şi cei la care mergem, o bătălie în care victoria depinde de lansarea unui baraj suficient de greu de efecte calculate. Aşadar, filozofia noastră despre evanghelizare ar ajunge îngrozitor de asemănătoare filozofiei de spălare a creierului.”

Însă nu este corect, concluzionează Packer, atunci când luăm asupra noastră înşine să facem mai mult decât ne-a încredinţat Dumnezeu nouă să facem:

“Nu este corect când ne considerăm pe noi înşine responsabili pentru a face convertiţi, şi privim spre propriile noastre eforturi şi tehnici pentru a realiza ceea ce numai Dumnezeu poate înfăptui. A face acest lucru înseamnă a ne amesteca necuvenit în oficiul Duhului Sfânt, şi a ne slăvi pe noi înşine ca agenţi ai naşterii din nou. Iar aspectul esenţial pe care trebuie să-l înţelegem este acesta: doar permiţând cunoaşterii noastre a suveranităţii lui Dumnezeu, să dirijeze modul în care plănuim, ne rugăm şi lucrăm în slujba Lui, putem evita să ajungem vinovaţi de această greşeală.”

La încheierea acestei lecţii doresc să vă îndemn să nu concluzionaţi în grabă că dovada Noului Testament pentru credinţă şi pocăinţă ca daruri este insuficientă pur şi simplu fiindcă am discutat numai cinci pasaje (oricât de uşor de înţeles ar fi ele). Vă asigur că, Noul Testament este plin de texte care afirmă iniţiativa divină în mântuire. Aici am limitat intenţionat studiul nostru la pasajele în care se face o referire clară la credinţă şi pocăinţă ca daruri ale harului divin.