Încă de mică am fost educată că trebuie să pot găti, face curat, îngriji de treburile casei… ca o adevărată gospodină.
Dar, spunea bunica, altele sunt adevăratele semne ale acestei titulaturi. Spre exemplu, cât de bine îți iese borșul, sau zeama; poți ori ba lipi colțunașii; cât de subțiri reușești să tai tocmăgeii (pe atunci mașină pentru tăiței încă nu era, iar pentru cei din magazin bani nu se prea găseau), ei și lista era lungă…
Să vedeți însă că un lucru i-a scăpat cu desăvârșire la acest capitol atât amei, cât și bunicăi… Și într-una din zile, pe când abia începusem să ajung sfoara pentru rufe (destul de înaltă), deși cu un efort demn de multe bomboane, am hotărât să-mi ajut mama și să înșir eu rufele, în timp ce ea spăla altele.
Le-am înșiruit, cu tot cu clește, aproape în întregime… doar că atunci când ieși mama afară să le vadă își puse mâinile-n cap: pulover – pantaloni – fusta – maiou – pantaloni – stergar – tricou… roșu – verde – alb – galben – cafeniu – sur… Făcusem din toate o salată multicoloră și foarte pestriță, bine amestecată. Așa cum e cazul să fie o salată.
Cu un ochi spre drum și unul în ligheanul în care arunca rufele, mama într-un minut le-a scos de pe sfoară pe toate și aici începu lecția. Alb la alb, roșu la roșu, maiou la maiou, după care tricou, iar apoi pulover, pantaloni după pantaloni și fustă lângă fustă…
Pentru că o adevărată gospădină se cunoaște chiar și după felul cum întinde rufele pe sfoară. Până la urmă e o artă și asta, să poți „trage sforile”.
