Nu știu ce face lumea toamna – eu toamna mă regăsesc cu ușurință, reușind să mă ridic mai ușor decât de obicei. Toate – pot fi șterse cu un burete de frunze și ceva plimbări.
Având o fire mai egoistă, doar toamna pot să constat că străzile, orașul, și toate celelalte sunt ale mele – și nu vreau să le dau nimănui, și nu vreau se mă împart cu nimeni – sunt ALE MELE ȘI GATA! – Senzația asta de bine e unică, deci – AMIN! 
Doar toamna pot să uit mai ușor de rutină, probleme și toate celelalte ce apasă sufletul precum plumbul.
Doar în serile de toamnă poți să te adăpostești de toate, așa cum te-ai adăposti într-o biserică, să scapi de ploaie.
E timpul ceaiului din termos băut pe unele din banchetele pustii ale parcului nocturn, a sunetului de chitară clasică, care aparent mi-e dedicat doar mie, e timpul reflectărilor și a recunoașterii interioare.
Prin galbenul ăsta, mai am să mă pierd câteva săptămâni, deci nu mă mai interesează nimic din ce au de zis ziarele, televizoarele, comunitățile, și alte surse – eu toamna mă rup de lume – mă rup pentru ca mai apoi, să am: forțe de consumat, cafea de băut și lucruri de pus la punct.
Dacă cineva toamna numără bobocii, eu o să bat totalurile, pentru că indiferent de rezultate – voi fi bine.
