Pagini de jurnal
26.IX.2012
Figuri de şah pe tabla istoriei. Castelul Liubertas, sec. XV, LuţkPrima diferenţă Crimeea – Volânia: dacă acolo, în sud, la simpozionul „Septembrie la Maksimilian Voloşin”, timp de o săptămână nu am auzit decât un singur scriitor care să vorbească în limba ucraineană, aici asta o face toată lumea, localnicii considerând că oaspeţii lor, cei care îi vizitează cunosc sau trebuie să le cunoască graiul. Ucraina e în plină campanie electorală şi, acolo, în Crimeea, printre alte slogane ale vreunui partid în lung de drumuri apăreau şi bannere cu îndemnul: „De la limba rusă regională – la limba rusă de stat”. Iar la Luţk, în genere în partea occidentală a Ucrainei, o atare agitaţie este imposibilă, considerată adevărat sacrilegiu. În Crimeea nu vei vedea punctele de propagandă electorală ale opoziţiei unite „Bat’kivşcina” (Patria) ce are de simbol chipul Iuliei Timoşenko, fostă prim-ministru, astăzi în închisoare, iar la Luţk reprezentanţii acestei formaţiuni politice te apelează frecvent, oferindu-ţi diverse publicaţii, mici drapele cu sigla lor, solicitându-ţi semnătura întru susţinerea opoziţiei şi a liderului ei. Sudul şi estul Ucrainei sunt mult mai „roşii”, mai refractare noilor realităţi. Prin oraşele Crimeii, în lungul şoselelor sale citeşti „ziua de ieri”, gen: „Să reîntoarcem statului întreprinderile strategice!” (Deci, o nouă naţionalizare.); „Ucraina – înainte!” (Ca pe timpuri URSS, nu?) Nu e de crezut că astfel de slogane vorbesc şi despre 
Camapnie electorală la Luţkpsihologia socio-populară, de o filozofie civică la zi, ci sunt mai curând nişte improvizaţii anacronice ale unor candidaţi în deputăţie de extracţie ideologică cvasi marxist-leninistă; în orice caz, specimenele respective vin (încă) din rândurile PCUS şi ale comsomolului de acum două decenii. Dar şi în Crimeea, şi în Volânia se pot vedea bannerele partidului „Lovitura” al boxerului Vitali Kliciko, deviza căruia e: „Bate ceasul loviturii!” Chiar dacă nu e clar pentru multă lume ce e cu izbitura sporto-politică. 
Monumentul Lesei UkrainkaAcest prolog al zilei de azi (marcată drept Ziua europeană a limbilor naţionale!) este impus de situaţia concretă: pentru a ajunge la locul primei noastre întruniri în plen, Palatul culturii, trebuie să străbatem piaţa centrală a Luţkului, unde se şi află corturile pestriţe ale mai multor formaţiuni politice angajate în campania electorală. Trecem şi pe lângă statuia maiestuoasă a poetei Lesea Ukrainka, plasată însă în faţa teatrului de dramă ce poartă numele lui… Taras Şevcenko. Da, e un paradox al acestui oraş care, în compensaţie, în faţa Universităţii „Lesea Ukrainka” a plasat monumentul lui – da, aţi ghicit! –… Taras Grigorievic Şevcenko. În genere, aceste două figuri emblematice ale culturii şi literaturii ucrainene sunt suprasolicitate, lucru ce vorbeşte, implicit, de tragismul istoriei spirituale a vecinilor: pe timpul ţarismului, limba ucraineană a fost interzise în câteva rânduri, începând cu ucazurile lui Pentru I, zis cel mare, ale ţarinei Ekaterina a II-a şi terminând cu cele ale ultimului monarh rus Nikolai al II-lea. Majoritatea intelectualilor ieşiţi dintre ucraineni s-au contopit cu spiritul şi spiritualitatea rusă, exemplul cel mai elocvent fiind al celebrului prozator Nikolai Gogol, care nu a scris barem o pagină în limba maternă, motiv din care, probabil, cu toată grandoarea lui, ce ar fi cu mult peste cea a Lesei Ukrainka, să zicem, pe aici nu se învredniceşte de o cinstire „internaţionalistă” pe potrivă, ca între fraţi. (Îmi vine greu să-mi amintesc, dacă în oraşele din estul Ucrainei am trecut vreodată pe strada… Gogol.) Se creează impresia că pe aceste tărâmuri mai e actuală aceeaşi problemă atavică: Malorossia (Rusia Mică – aşa ar veni) sau Russia? Eu unul am întâlnit şi am simţit acut dihotomia dată pe când elaboram antologia avangardei ucrainene (poezia şi eseu), pe care, de altfel, o am la îndemână (ce nu face o simplă „baghetă de memorie”, un SM?) şi din care voi extrage câteva detalii referitoare la temă. Imediat după ieşirea din bolşevism, dar nu şi din îmbrăţişarea „fratelui mai mare”, ucrainenii au prins a se interesa mai mult ca nicicând altădată de identitatea lor naţională, gândindu-se că salvarea le-ar veni doar odată cu europenizarea ţării, fie ea la acel moment nimic altceva decât o republică sovietică „standard”, cu multe drepturi delegate la centru, adică – limitate „în teritoriu”. Astfel că îndemnul de europenizare în fosta colonie ţaristă nu plăcea multora „de la Moscova”, care ţineau – în continuare şi morţiş! – să fie „fraţi mai mari”, având alergie la numele unei posibile ţări Ucraina. Iar poetul avangardist Mikola Hviliovi chiar scrie un studiu polemic intitulat „Ucraina sau Malorossia?”, dându-i ripostă unui băgător de seamă arhivigilent din metropola bolşevismului, care, „când cade într-o stare de afect, exclamă: „De-ajuns cu Europa. De-ajuns cu europenizarea Ucrainei”, Hviliovi întrebând: „Dar cine v-a spus asta? De unde se vede că e de-ajuns cu Europa, când dumneata n-o înţelegi?” Avangardistul ucrainean abordează problema naţională în raport, dar şi în opoziţie cu trâmbiţatul internaţionalism proletar. Iar odată ce aici, la Luţk, ne aflăm la un for al scriitorilor din câteva ţări, mi se pare important să subliniez că în eseul său polemic Mikola Hviliovi întrevedea deja şi decadenţa literaturii bolşevizate. Dar – atenţie! – fiind printre cei ce căutau izbăvire de mesianismul imperialist rus, Hviliovi cădea uşor comic sau, poate, doar greu credibil, într-un mesianism al... fostelor provincii, gubernii ţariste, ajungând la concluzia că: „Ce ironie răutăcioasă e în îndemnurile de a ne orienta spre arta moscovită. Prin voia istoriei, ar putea fi exact invers: literatura rusă şi-ar putea afla balsamul magic pentru renaşterea sa sub arborele de impetuoasă vitalitate al renaşterii tinerelor republici unionale. În atmosfera primăverii popoarelor cândva asuprite. Iar aceasta se va întâmpla atunci, când geniile naţionale ale Ucrainei, Belorusiei, Gruziei ş. a. m. d. vor trece cu pas victorios, triumfal prin Europa Occidentală în răsunete de fanfară, care vor trezi din milenarul somn pe pipernicitul bărbos „căutător de Dumnezeu”, înăbuşind pe veci în el sentimentul şovinismului imperialist şi impunându-i să-şi respecte vecinul”.Însă şovinismul şi mesianismul rus nu avea să cedeze. Chiar şi scriitorul proletariatului, adică şi al internaţionalismului, Maksim Gorki, îi scria lui Mikola Tereşcenko, care îi ceruse permisiunea să traducă în limba ucraineană nuvela „Mama”: „Mi se pare că traducerea acestei nuvele în dialectul ucrainean (nota bene! – L.B.) nu este necesară. Mă uimeşte faptul că oamenii, propunându-şi unul şi acelaşi scop, nu doar îşi afirmă diferitele dialecte – tinzând să facă din dialect „limbă”, ci chiar îi şi asupresc pe acei velicoruşi, care s-au pomenit în minoritate în regiunea respectivului dialect.” (7.V. 1926, Sorrento.) Mda, de acolo din Italia, Gorki îşi cam dădea arama pe faţă... Sau, precum comentează Hviliovi: „Până şi în autorul „Vestitorului de furtună”, până şi în acest om care, evident, vrea să joace rolul „conştiinţei pământului rusesc”, până şi în el se află imperialistul, predicatorul mesianismului rus şi al „adunătorului de pământ rusesc” pentru tărâmurile ruseşti, dar, în orice caz, numai nu pentru comunism. Şi Gorki e un fals optimist, astfel că în el va învinge filistinul A. Peşkov din Sorento”, conchide redutabilul polemist ucrainean.
După ce aduce elogii literaturii ruse, care „a fost pentru noi o rază de lumină în împărăţia întunericului”, referindu-se la opere celebre ca „Furtuna”, „Război şi pace”, „Livada cu vişini”, Hviliovi apasă din nou pana, scriind hotărât: „Dar permiteţi-ne astăzi, când se deschid noi timpuri ale omenirii, să ne răsculăm contra fostului nostru Dumnezeu, deoarece acest Dumnezeu nu mai corespunde spiritului epocii... Marea literatură rusă nu mai este în stare să educe un om puternic şi sănătos, om dintr-o bucată, om de fier, care să aibă nervi puternici şi care nu s-ar târî în patru labe în faţa vechilor idealuri... Literatura rusă nu mai este în stare să întreţină flacăra extraordinarei credinţe şi adevărului bătăliilor civice...” Dur, tare spus! Apoi urmează o altă concluzie tranşantă, ce ar fi putut pur şi simplu năuci fratele de sânge slavon, muscalul: „Vechea literatură euroocidentală îi este mult mai aproape tineretului nostru chiar şi sub aspect ideologic”. Incredibil, dar astfel, dureros, i-o spune un frate („mai mic”) altui frate („mai mare”)... Învederându-se implacabilul adevăr că un imperiu nicidecum nu uneşte, ci răzleţeşte, duce la propria sa dezagregare. Racilele acelor confruntări cu şovinismul velicorus se resimt şi astăzi, un exemplu elocvent prezentându-l aşa-zisa conferinţă a lui Konstantrin Zatulin, directorul Institutului ţărilor din CSI, dar – atenţie! – şi şeful Oştii cazacilor din Kubani, pe care a ţinut-o la Koktebel, Crimeea. Până la venirea lui Ianukovici la preşedinţie, Zatulin, în calitatea sa de om politic rus, în Ucraina fusese declarat persona non grata tocmai pentru declaraţiile şi îndemnurile sale antikievene. Din curiozitate, pe care mi-a împărtăşit-o şi colegul din Polonia Thomas Lubensky, am mers la acea întâlnire. Prezenţi doar vreo 2-3 scriitori din Rusia şi mai mulţi scriitori de limba rusă din Kiev, Harkov şi Odessa cu dispoziţii accentuat antiucrainene. Scriitori ucraineni – ioc! Cu forţe comune, cei de un crez încearcă să explice această absenţă prin dezacordurile grave pe care le-a cauzat noua lege referitor la funcţionarea limbilor pe teritoriul Ucrainei, colegii lor din toate asociaţiile regionale ale USU făcând declaraţii dure la adresa noilor reglementări, conform cărora rusa obţine statutul de limbă regională, acolo unde populaţia ucraineană este devansată numeric de reprezentanţii altor etnii. Cineva zice că e chiar mai rău decât a fost, conform noii legi „limba rusă ajungând în ghetou”. Iar directorul şi starşina de cazaci Zatulin ne face o confesiune, cu remarca – „să rămână între noi”: „La drept vorbind, pe când eram eu parlamentar, împreună cu Putin am contribuit la venirea lui Ianukovici la putere”. De fapt, nu e un mare secret, ştiindu-se că Rusia continuă să uneltească, prin diverse metode, contra fostelor republici sovietici, azi – ţări suverane. Conferenţiarul ex-deputat rus, actualmente director de institut CSI rămâne nedumerit că – să vezi! – nu a fost întâmpinat oficial sau doar amical de prim-ministrul Republicii autonome Crimeea, care: „Este şi el rus. E dintre miliţieni, la ordinul său erau dispersaţi, goniţi tătarii care reveneau acum douăzeci de ani la baştina lor”. În aceeaşi zi, la deschiderea întrunirii literaţilor, Zatulin prezentase luxosul volum de texte „Put’ na pol’zu” – „Drum întru folos”, dedicat aniversării de 225 de ani de la călătoria Ekaterinei a II-a (zisă şi ea: mare; şi sângeroase, ar mai fi de concretizat) spre sudul guberniilor, ajunse ruseşti după anextări în timp, adică – pre limba epocii – în Novorossia şi Crimeea. Ba chiar oferi doritorilor şi o medalie comemorativă, spoită cu aur, pe care sunt imprimate chipurile ţarinei şi a favoritului ei Potiomkin. Chita numismaţilor! – cum s-ar zice la mine la Negureni (chita – în sens de baftă). Este foarte interesant cine a editat acest tom: Institutul diasporei şi integrării (Institutul ţărilor CSI). Deci, generalul şi „generosul” termen CSI este redus, de fapt, la interesele strict ruseşti: diasporă şi integrare! În unul din textele adunate aici, „la picioarele” ţarinei, V. Kornilov se plânge că, astăzi, elevii ucraineni nu cunosc nimic despre personalitatea dolofanei şezătoare pe tron Ecaterina a II-a („binefăcătoarea”, nu?), iar ceea ce află – e într-o lumină absolut negativă (adică – într-un întuneric…). Pentru că nemţoaica de pe tronul Rusiei a distrus „statul cazacilor”, a lichidat puterea atamanilor zaporojeni etc. Dar cum naiba să dai negrul drept alb, imperialismul cuceritor de ţări şi popoare drept – eliberator al acestora? Iată cum îşi încheie articolaşul hipertendenţios tovarăşul Zatulin: „Dacă aceste puteri vor avea câştig de cauză, ele vor transforma Ucraina, apoi Rusia nu în „state europene”, ci într-un „Câmp sălbatic” – cap de pod pentru năvăliri, prin intermediul băncilor şi internetului (sic!), asupra ruşilor, ruşilor şi beloruşilor… Şi nu va mai fi întru folos drumul, sudoarea, sângele şi lacrimile străbunicilor şi străbunicelor noastre de acum 225 de ani. Nu le vom permite!” Ce ar mai fi de comentat? Ce ar mai fi de spus despre un şovin care „se jură” că nu mai face politică, în acelaşi timp susţinând că Ucraina nu înseamnă stat, ci doar ceea ce se subînţelegea pe timpuri – marginile Rusiei? Sigur, peste un anumit timp, directorul institutului „ţărilor (sau… ţarilor) CSI” ar putea deveni din nou persona non grata în Ucraina. Şi nu numai. Iar noi, de la „drumul Ekaterinei” de acum 225 de ani, traversând piaţa centrală a oraşului Luţk, mergeam la sesiunea plenară a „Marelui Ducat al Poeziei”, ce pornea de la primordiul biblic „La început a fost cuvântul…” (în ucr.: „Spociatku bulo slovo…”), urmat de nobila interogaţie: Ce ştim noi despre literatura vecinilor?
