Astea ar fi fronturile de luptă între cele trei monoteisme – creștinism, islam și iudaism (1).

Unele datează încă de la începuturile fiecărei religii, altele, mai ales în ecuația iudaism-islam, au apărut recent și se datorează unor schimbări (geo)politice survenite în ultimii 50-60 ani.

În mai toate cazurile elementul teologic e doar unul printre altele, suplimentat și complementat fiind de cel politic, social-cultural și economic.

Cărțile Sfinte ascultă și de logici seculare.

Dușmăniile, pe de altă parte, au însoțit întotdeauna ca o umbră, pretențiile de iubire ale fiecărei religii în parte.

Deci:

- antiiudaismul creștin (născut în Epistola către Romani a lui Pavel, altă sursă – Evanghelia după Ioan).

- antiislamismul creștin (începe din epoca ripostelor bizantine împotriva atacurilor arabo-islamice din secolele al VII-lea și al VIII-lea și continuă de atunci).

- antipăgânismul creștin (de sorginte urbană și imperială îndreptat împotriva tradițiilor rurale și populare).

- anticreștinismul islamic.

- antiiudaismul islamic (intensificat mai ales în secolul XX).

- antipăgânismul islamic (de orientare anti-urbană, cheamă la reconstituirea ummei, a comunității a cărui prototip e societatea rurală).

- anticreștinismul evreiesc.

- antiislamismul evreiesc (de origine recentă, legat mai ales de existența statului Israel).

- antipăgânism evreiesc (surse multiple, de la Moise spre noi).

La ele s-ar adăuga o mulțime de mini-fronturi intramonoteiste: anticreștinismul creștin (lupta între diferitele interpretări ale creștinismului: ortodoxie, catolicism, variantele protestante), antiiudaismul iudaic și antiislamismul islamic (suniți și șiiți dar și altele).

E o listă cu diagnoze, nu cu soluții.

 

1. (listă-catalog alcătuită de Peter Sloterdijk în Zelul față de Dumnezeu, București: Curtea Veche, 2012)