Nu ne înţelegeam, carevasăzică. Ea în maghiară, eu în engleză, ea în maghiară, eu în germană, ea în maghiară, eu în rusă, ea în maghiară, eu...pe silent mode. Măcar îi plăcea să-mi povestească chestii. Şi să-mi deseneze scheme, rute de traseu şi preţuri în agenda mea nou-nouţă de la ceu. Chiar pe pagina unde trebuia să-mi scriu orarul pentru primul trimestru. Dar nu puteam să disting barem un cuvânt. Nimic care să semene cu vreo vocabulă din limbile cu care am avut de-a face. O amalgamare de tonalităţi strigate, cam dezagreabile. Îmi zâmbea din când în când. Eu oricum eram cu gura lăţită într-un rictus tâmpit. Avusesem un flash că generaţiile mai în vârstă au învăţat rusă pe vremuri, că au avut-o şi ei ca disciplină obligatorie în şcoală. Aşa că încerc s-o abordez în rusă. Băbuţa mea se iluminează instant (şi eu tot) şi recită dintr-o răsuflare: odin, dva, tri. Barâşnea. Eu, domniţă, fiică de boier. În discuţie cu matroana de la care vreau să închiriez o cameră. Mai încolo, toată discuţia a stat inevitabil sub semnul celor trei cifre din numărătoarea rusească. Măcar acum puteam să disting ceva cunoscut. Şi să mă instanţiez într-o „barâşnea” alolingvă.

Când să plec, mi-a făcut semn să aştept. Peste câteva minute mi-a întins un strugure alb imens proaspăt luat de sub jetul de apă.