Fragment din cartea ”Cum să ne purtăm” editată în 1970 la Moscova
Până la pornirea expresului mai rămâneau câteva secunde. Din cabina locomotivei s-a apropiat un om înalt într-o tunică albă și mănuși albe. Apucând rampa curățită până la strălucire, el s-a urcat pe treaptă.
- Cine-i? – l-am întrebat pe însoțitorul vagonului
- Cum cine? – răspunse acela – E mecanicul.
Până atunci îmi închipuiam că mecanicul trenului e un om într-o salopetă unsuroasă, cu mâine negre de funingină și cărbuni, și iată reeise, că nu-i deloc așa.
Pe mecanicii trenurilor accelerate, fie că ei conduc locomotive electrice sau Diesel, deseori nu-i poți deosebi de căpitanii vapoarelor de pasageri. Ei conduc locomotiva fără a-și scoate tunica albă. Și nu numai pentru că în motoarele locomotivelor Diesel contemporane arde nu cărbune, ci petrol, iar praful de cărbune nu se mai așează pe fața și hainele mecanicului. Cât privește locomotiva electrică, ea în genere nu are niciun fel de combustibil.
Tunica albă a mecanicului de locomotivă prezintă o dovadă, că mecanismele mașinii încredințate lui sunt în regulă, că uleiul nu curge nicăieri, că toate pârghile și mâinerele sunt curate. Tunica albă a mecanicului arată cultura muncii lui.
Când la uzină sau fabrică îți vor face cunoștință cu vreun muncitor fruntaș, tu nu vei vedea pe el o salopetă ruptă sau unsuroasă. El stă lângă mașina unealtă într-o salopetă îngrijită și curată, mașina unealtă strălucește, parcă e nouă, toate instrumentele sunt într-o ordine exemplară.
Iar omul dezordonat e neglijent și în muncă.
Să nu crezi că dacă nasul și degetele ți-s pătate de cerneală, asta e dovadă că te-ai stăruit mult la scris. Dimpotrivă – numai că ești neglijent.
