Pîrîta, raionul Dubăsari.
A venit seara şi oraşul scoate sunete de oraş care scoate sunete de oraş care scoate sunete. Eu am ascultat cât am ascultat şi m-am uitat la mâna mea dreaptă. M-am uitat la mâna mea dreaptă şi mi-am amintit de tine.
Mi-am amintit de tine, de lemnele pe care le tăiam, de toporul pe care îl ţineam în mâna mea dreaptă şi am vrut să te cuprind. Am vrut să te cuprind încă pe când eram în pădure şi tu erai lângă mine, iar eu vroiam să te cuprind când eu eram în pădure lângă tine.
Nu ştiu dacă ştii şi nu ţin minte dacă ţii tu minte, dar eu te-am cuprins nu cu mult mai târziu decât atunci când am vrut să te cuprind.
Am cam întins-o, ce-i drept, cu drăgălăşenia şi te-am dus la umbra unui copac plin de furnici, care stăteau la umbra unui copac plin de furnici.
Acolo ne-am iubit. (Apropo, “neam iubit” se poate scrie şi fără cratimă, dar nu e cazul)
Când am înţeles “cât de mult”, “cât de tare” şi “doar noi doi”, am închis ochii şi am început a plânge aşa cum numai eu pot să plâng – cu ochii închişi şi fără a plânge. Mi-am spus că ar fi bine să nu scriu despre ceea ce mi s-a întâmplat, cu atât mai mult despre ceea ce mi se întâmplă. Ar fi bine să nu scriu pentru că ar fi bine să nu te uit şi pentru că ar fi bine să nu mă vindec.
Aşa am şi făcut şi am inventat o poezie cu o finalitate impusă despre cum ieri, astăzi şi mâine sunt una şi aceeaşi zi. Pupici!
