Mă doare… Mă doare speranţa şi faptul originii. Mă doare necunoştinţa unora, şi îmi place să constat că mai există oameni undeva acolo de unde am venit.
Am fost azi acasă ca sa redescopăr că lumea e aşa cum este, nu e aşa cum ai vrea şi nu poate fi justă, aici loc e doar pentru anarhie – un regim perfect în lumea asta plină de tăciune.
Nu sunt pretenţios şi nici că aş vrea sa fiu mai presus, vreau doar să fiu acasă. Acasă, acolo unde am crescut, acolo unde se cântă la acordeon sau poate baian, acolo unde nu e loc pentru ceartă. Acolo unde fiecare zâmbeşte fără potenţiale planuri sau intrigi, acolo unde nu e loc pentru dezgust sau agende ascunse.
Problema e de fapt, constatarea inexistenţei acelui cuvânt – acasă. Acel cuvânt pare a fi o iluzie, o nălucă care prin prezenta ei, întârzie să apară.
Azi am hotărât să renunţ la o viză de reşedinţă, şi să am un singur loc unde aş putea să refugiez . Acel loc va fi de azi înainte doar curtea în care am crescut, oamenii pe care îi iubesc, iar restul – va fi doar un mucegai(fără îndoială).
Un mare mulţumesc celor care mă fac să mă simt ca acasă. Poate nu o spun des, dar vă iubesc mai mult decât aş putea-o face, pentru că voi, sunteţi unicii care mai au puterea de a mă face să fiu ACASĂ. Un mare HUG pentru voi: >:D<
