Uneori e bine sa-ti scoti demonii la plimbare. Sa lasi cainii care iti pazesc memoria sa mai latre la luna, sa deschizi ferestrele si sa scoti scheletul din dulap.

Nu stiu cum au cazut cartile in ultimul timp, dar intalnesc doar oameni deprimati. Sau care incearca sa se joace de-a depresia. Cei mai indragostiti de sine.”Eu sunt trist, dom’le. Ma macina gandurile si viata e de rahat…” Nu vreau sa par o insensibila. Dar sunt o insensibila. Cineva care simte cu varful nasului cum vantul ii va aduce vaicareli si monologuri shakespeariene din partea unor oameni care nu pot excela decat in a-si deplange soarta lor nedreapta.

Stop. Eu am avut depresie. Din astea care se lecuiesc cu antidepresante grele. Cele care te transforma intr-o leguma, dar fara de care primul gand de dimineata este cum ai face sa dispari mai repede. De dorit azi pana la pranz. Si fara ca sa iesi din pat. Si fara sa-ti tai venele, deoarece e murdar. Fara a bea solutie de spalat geamurile amestecata cu Domestos si asta pentru a inghiti un borcan de Dimedrol. Deoarece vomiti. Si te inneci cu mancarea de-aseara (sau ce-au reusit sa-ti bage ai tai pe gat). Si nu e estetic. Ca daca a ramas ceva din omul care erai candva, pai asta e simtul estetismului, crescut acum pana la dimensiunile unui dinozaur care vine seara de seara la patul tau cu gandul de a te inghite.

Depresia este un lucru strasnic. Na, banal. Dar cum ati vrut? In depresie nu-i nimic romantic, poetic sau romanesc. Depresia te maninca, te macina, te roade, te scurge. Propria ta existenta te doare. Te doare fiecare zi. Fiecare minut. Iti vine sa iai o lingura si sa te scobesti pe dinautru cu ea. Pana dai de fund. De care fund? Iti dai seama ca nu exista niciun fund. Si asta te doare si mai tare.

Primul episod de depresie l-am avut in primele luni de sarcina. Atunci mi s-a parut normal. Hormonii. Singuratatea. Lipsa comunicarii. Locuiam la capatul civilizatiei, desi la doar 8 km de Basel, unul dintre cele mai importante orase elvetiene. Am nascut si mi-a trecut. Un timp.

Al doilea episod a fost cel greu. Cel pentru care m-am tratat. Ilinca avea 2,5 ani, eu vreo 26. Tanara, frumoasa si moarta.

Depresia a fost o gaura neagra in viata mea. Si daca sunt acum acolo unde sunt e din cauza ca am avut putere sa ies din acea gaura. Nici nu mai stiu cum mi-a reusit. Medicamentele, familia, Chisinaul, unde am fost exilata ca o bolnava de lepra pentru a-mi linge ranile si a nu face probleme in fata publicului european care se invartea pe langa casa noastra inalt-culturala.

Deci, depresia… Depresia e atunci cand te pozitionezi mai jos decat un maidanez raios. Cand te temi sa iesi din casa. Dar si in casa te simti in nesiguranta. Atunci cand vrei sa ai o arma pentru ca sa-i impusti pe toti mosnegii de la statia de autobuze. Atunci cand propriul copil te exaspereaza si tu vrei ca el sa dispara. El si tatal lui care nu e decat un monstru. Cand nu vrei sa te scoli din pat. Iar daca te scoli te trezesti ca iesi din casa in pijama si mergi aiurea. Pana cand nu-si aduce aminte cineva ca tu ai innebunit si te intoarce in casa. Cand nu maninci. Nu bei. Nu suporti lumina zilei. Nu suporti pe nimeni. Nici chiar pe tine. In primul rand pe tine.

***

Eu ii felicit pe oamenii din jurul meu care se cred deprimati. Avei inca o sansa, baieti si fete. Daca stiti sa va numiti durerea pe nume, sa stiti ca ati castigat jumate de batalie. E mai greu atunci cand nu stii, nu vrei sa stii si sa auzi. Cand vrei ca toti sa taca naibii. Si sa te lase in pace. Sa dispari mai repede. Sa te usuci sub plapuma. Atunci e mai greu. Pentru voi si pentru toti. Si mai scump. Si inca ceva… daca nu va dati seama repede ca trebuie sa incheiati acest capitol cu numele “Depresie” cat e lucru cu cinste, se poate intampla ca oamenii dragi voua sa nu mai actioneze deloc ca “dragii”. Stiti si voi, nimeni nu vrea nebuni la casa. Or, depresia, sau mai exact, anumite forme de depresie sunt asociate cu “nebunia”. In cel mai bun caz, iubitul/iubita/sotul/sotia se va face ca ploua. Sau ca ninge. Depinde de sezon. Insa, atentie aici, acum va dau cel mai important sfat – nimeni nu vrea sa traiasca alaturi de un om deprimat. Deprimat pe bune.


Filed under: Foarte personal