Sîmbăta trecută era să fiu călcat pe trecerea de pietoni de un moș ce conducea un Logan cu numărul MM06KNB. Nu știu de ce, dar pînă nu demult, trăiam cu impresia că odată ce înaintează în vîrstă, oamenii devin mai înțelepți, mai cuminți sau măcar mai cumpătați.

M-am înșelat amarnic. Se pare că prostia și mîrlănia nu cunosc nici vîrstă, nici poziţie socială. Eram așadar pe strada Victoriei, nu departe de sediul Electrica, și am decis să traversez pe cealaltă parte a drumului. Victoriei e o stradă destul de circulată, cu două benzi pe sens.

Așa că am coborît frumușel de pe bicicletă, m-am asigurat și am pornit pe trecerea de pietoni. În stînga era liber, în dreapta am observat o mașină cam la vreo suta și ceva de metri apropiindu-se cu viteză destul de mare.

Eram aproape la mijlocul drumului cînd mi-am dat seama că mașina nu prea are de gînd să încetinească. De aceea m-am oprit. S-a auzit un scîrțîit și Loganul a frînat brusc în ultimii 5 metri care îl despărțeau de zebră.

După care am decis să-mi continui liniștit drumul sub un potop de înjurături și observații din partea șoferului. Mi-am ridicat mîinile în aer în semn că nu înțeleg ce-mi reproșează. Atît i-a trebuit.

Șoferul, un moș la vreo 65-70 de ani, la costum, a țîșnit puscă din mașină lăsînd portiera deschisă și a început să-mi explice că ”înainte de a traversa, pietonii trebuie să se asigure”.

L-am privit cu un amestec de amuzament și stupoare. Omul chiar vorbea serios. Degeaba am încercat să-i explic că același regulament îl obligă să încetinească la fiecare zebră și să cedeze trecerea celor care traversează.

Omul o ținea una și bună, iar cînd a văzut că scot telefonul și-a ieșit din sărite. A urcat în mașină și a vrut să dea peste mine. Între timp, în spatele lui se formase o coadă de cîteva mașini.

Un taximetrist a trecut sictirit pe lîngă mine și mi-a declarat cunoscător că ”nu am voie să trec cu bicicleta cu trecerea de pietoni”. I-am spus că eram lîngă și nu pe bicicletă, după care s-a făcut nevăzut.

Moșu meu se ambala și mai tare în mașină. Am luat în considerare opțiunea de a suna la poliție și am renunțat pe loc. În România trebuie să fii omorît, jefuit sau măcar călcat ca să te ia cineva în serios.

Mi-am notat numărul mașinii, după care am trecut cele două benzi care mă despărțeau de trotuar. Acum îmi pare rău că nu am făcut poză sau un filmuleț. Le-aș fi putut trimite la un ziar local sau chiar la un post TV.

… dar sub imperiul momentului, m-am pierdut puțin cu firea. Așa că am rămas cu un gust amar şi cu o mare tristeţe în suflet, dar și cu bucuria că am scăpat nevătămat dintr-o situație care se putea lăsa ușor cu consecințe grave.

sursă foto