Mă gândeam la acest post încă de acum 3 ani, eram absolventă de liceu, simțeam cum ceva s-a terminat, și cum ceva urmează să apară. Scriu ceva, pentru că ce s-a întâmplat cu adevărat ne dăm seama mai tîrziu, iar la fața locului nu e decât o sumă de acțiuni care se întâmplă iminent și iremediabil.
Și astăzi ca și acum 3 ani, sunt absolventă, dar a unui alt nivel, un ”nou” cândva a devenit ”vechi” și urmează a fi înlocuit cu un alt ceva.
De ce am început să mă gândesc la toate astea, bine în primul rând datorită împrejurărilor ce se schimbă, și care aproape involuntar te împing spre noi orizonturi a vechiului tău eu.
Și cum spune Eminescu ”Toate-s vechi, și nouă-s toate”.
O să spun un mare TE IUBESC, MAMEI mele, care a pus bazele a ceea ce sunt, care m-a lasat sa cresc, si sa-mi aleg cine sunt, care a avut si are incredere in mine in tot ce as face. Mi-a fost mereu și niciodată aproape 
ciudat da? Știam mereu că orice s-ar întâmpla o să fie bine, chiar dacă ceea ce se întâmplă e mai puțin bine, și dacă zice ea, așa o să fie. Dar în schimb nu a fost niciodată atât de aproape încât să cred că aș putea deveni doar un simplu spectator al vieții mele și ea/el/ei să-mi poată cârmui vasul prin timpurile furtunoase ale vremii, a fost mai degrabă o stea polară, după care mă uitam mereu, și deși era departe știam că e acolo, și asta e bine.
Pentru tot ce sunt, am fost și voi deveni îi mulțumesc Mămicii mele, pentru că m-a lăsat, fără nici un dubiu să fac ceea ce știu doar eu să fac mai bine, să fiu eu.
