
The Dictator (2012).
Nu e capodoperă, în mod cert. Pentru că prea puține culori se pot adăuga tabloului complet al dictatorului ieșit din minți realizat cândva de Chaplin. Nici tema ”descoperirii Americii” de către bogătași africani răsfățați nu e noutate de pe vremea când Eddie Murphy a explorat-o în ”Coming to America”. Rămâne totuși un film bun. Ce se privește de minune din America.
…Partea dificilă a filmului este înțelegerea faptului că subiectul ține de SUA, iar Wadiya, țara inventată, nu reprezintă decât un pretext de a vorbi dintr-un exterior inventat despre probleme americane. Ca-n ”Scrisorile Persane”.
(Munira Syeda, de la Consiliul de relații Americano-Islamice n-a priceput și a trăsnit pe HuffingtonPost o ditamai critică precum că filmul ar leza sensibilitățile musulmane.) La limită, în The Dictator au fost băgate și stereotipuri anti-chineze, anti-evreiești, rasism idiot și anti-feminism.
Filmul e de fapt despre insensibilitățile și nerușinările americane.
Întâi cele cu privire la Africa și Lumea Arabă (bigoții de la Asociația pentru Familie din Florida au servit, probabil drept prototip) și care adună toți musulmanii sub umbrela figurii ”urâtorului” de femei.
Doi, cele cu privire la caracterul de cartel al multor înțelegeri de la ONU prin care, sub nume frumoase, se ascund împărțiri de lume, petrol și resurse naturale. A se analiza industria petrolieră din Irak după invazia Coaliției.

Trei, o oarecare ”flexibilitate” morală a Hollywood-ului (nu-i deloc o temă nouă). Partea asta se regăsește în obsesiile paralele ale dictatorului Aladeen și ale Ambasadorului chinez la ONU de a aduce în pat starlete. Aladeen colecționează femei, chinezul – bărbați. Echivalentele în lumea reală îs cât se poate de transparente. Sting a cântat fiicei lui Karimov, președintele dictator al Uzbekistanului, Beyonce, Nelly Furtado și Maria Carey l-au distrat pe defunctul stăpân al Libiei, Muammar al-Gaddafi, iar șirul e lung-lung.
Patru, cireașa de pe tort. Obsesia ipocrită a Americii de a se considera modelul democratic par excellence. Discursul-parabolă a lui Aladeen la semnarea noii Constituții a fost copiat, probabil, din vreun program al mișcării Occupy, pentru că se găseau acolo toate revendicările lor. Într-o formă ridicolă. Imaginați-vă, americani, rostește cu emfază dictatorul Aladeen, ce ar fi să trăiți într-o dictatură. Ar însemna să oferiți unei minorități de 1 % bogății imense și scutiri de taxe, iar pentru restul să nu ajungă bani de educații, ați băga majoritatea presei în mâna unor oligarhi. Ar fi groaznic.
…Partea asta, ultimă, nu mai e comică. Nici nu mai știu cum e ca satira să fie o reprezentare mai adecvată a realității decât ”copiile” fidele de la televiziuni.