Amiază cu toate mirezmele zăvorâte după poarta pădurii, pietre rostogolite cu greu, ce au poposit ici-colo pe pajișteși-și astupă gura doborâte de sete sau de propria greutate,amnezie totală a inșilor desculț care trec alene printre ele.
Itinerar arbitrar făcut fără patimă, ultimul drum în serpentinăpe care pășesc câte unul cei muribunzi către o altă lumină,cea ce sclipește orbitor la capătul oricărei călătorii de om orb,condus de instinctele sale ascunse sub pielea păcatului.
