mâinile tale nu mai au cum să mângâie,
e un fel de respirație fără de plămâni,
o încrucișare de sabii deasupra capului,
pe care tu nu le vezi și nici nu le auzi
cum scapără scântei spre apus.
Trupul tău, îngropat doar pe jumătate,
amintește de o pasăre rămasă să înnopteze
pe un ram de răchită, ascunzându-și capul
în peniș, așteptând ziua, zorii să-i vadă,
iar noaptea e lungă și nu-i nici o rugă
care să poată să răzbată printre ramuri...
